Etichetă: Cristian Bădiliță

Eliade în fața camerei de filmat: savantul care își pierdea cuvintele când începea filmarea

Eliade în fața camerei de filmat: savantul care își pierdea cuvintele când începea filmarea

Mircea Eliade, omul care putea pune în mișcare biblioteci întregi de idei, se bloca în fața camerei de filmat. Episodul a fost evocat săptămâna trecută la Cluj-Napoca, de Cristian Bădiliță, în conferința care a însoțit lansarea volumului Mircea Eliade – Jurnal. Pagini regăsite. 9 octombrie 1959 – 3 mai 1962, apărut la Presa Universitară Clujeană.

Personajul-cheie al acestei secvențe este Paul Barbăneagră, cineast român stabilit în Franța, autor al unei serii de filme documentare despre arhitectură sacră și despre redescoperirea sacrului. Pentru Barbăneagră, Eliade era „maestrul” cu care trebuia făcut un film. Doar că întâlnirea dintre savant și aparatul de filmat nu era deloc simplă.

Potrivit relatării lui Cristian Bădiliță, Paul Barbăneagră încerca să-l convingă pe Eliade să accepte sesiuni de filmare de fiecare dată când acesta revenea la Paris, în vacanțele sale europene de la Chicago. Eliade ar fi avut însă o respingere puternică față de tot ceea ce însemna tehnică. Nu avea televizor, nu urmărea știrile la televizor și afla din presă ce se întâmpla în lume.

În fața tehnicienilor, Eliade „se bloca”. Barbăneagră ar fi fost nevoit să reia filmarea de zece, uneori de cincisprezece ori, fiindcă după două fraze savantul își pierdea firul, nu-și mai găsea cuvintele și aproape îl implora pe regizor să-l scape de această încercare. Imaginea relatată este neașteptată: nu Eliade profesorul suveran, nu Eliade autorul de sinteze, ci Eliade vulnerabil, intimidat de prezența camerei.

Filmul nu a fost terminat în timpul vieții lui Mircea Eliade. Dar, din fragmentele filmate la Paris, Paul Barbăneagră a construit ulterior un documentar în care declarațiile lui Eliade sunt completate de un text scris de regizor împreună cu colaboratorii săi. În lectura lui Bădiliță, acest film are o importanță aparte: nu este doar un document audiovizual despre Eliade, ci și cheia de înțelegere a întregii serii realizate de Barbăneagră despre sacrul în arhitectură și cultură.

Episodul are forța unei mici parabole culturale. Un savant al miturilor, religiilor și simbolurilor, perfect instalat în lumea textului, se simțea dezarmat în fața tehnicii moderne de înregistrare. Era o personalitate căreia camera nu îi confirma autoritatea, ci i-o tulbura. Iar tocmai această fragilitate face imaginea mai vie: Eliade nu apare ca statuie culturală, ci ca om prins între două lumi, lumea lentă, livrescă, a manuscrisului și lumea nouă, intruzivă, a imaginii înregistrate.

Ultimele veri europene ale lui Mircea Eliade: Parisul, prietenii și exilul românesc

Ultimele veri europene ale lui Mircea Eliade: Parisul, prietenii și exilul românesc

În ultimii săi ani, vară de vară, Mircea Eliade se întorcea din Chicago la Paris ca într-o Europă care rămăsese, pentru el, o formă de acasă. Nu era o întoarcere definitivă, ci una ritualică, de câteva săptămâni. O oprire între două lumi: America universitară, unde își construise marea carieră de istoric al religiilor, și Europa prietenilor, a limbii, a memoriei și a exilului românesc.

Despre această lume a vorbit Cristian Bădiliță joi seara, la Cluj-Napoca, la Colegiul Academic al Universității Babeș-Bolyai, în conferința care a însoțit lansarea volumului „Mircea Eliade – Jurnal. Pagini regăsite. 9 octombrie 1959 – 3 mai 1962”, apărut la Editura Presa Universitară Clujeană.

Din relatarea lui Cristian Bădiliță, el însuși oaspete în mai multe rânduri al familiei Eliade, se desprinde un episod poate mai puțin cunoscut: acela al serilor pariziene în care Eliade, revenit din America, se întâlnea cu prieteni români din exil, savanți francezi, intelectuali și oameni ai culturii europene. Iar locul acestor întâlniri nu era, de regulă, apartamentul familiei Eliade, ci salonul lui Paul și Rose Barba-Negra.

Apartamentul parizian al lui Mircea și Christinel Eliade, aflat în Place Charles Dullin, la poalele Montmartre, era un spațiu modest. Trei camere, potrivit descrierii făcute de Bădiliță, suficiente pentru un cuplu discret, fără copii, dar prea mici pentru lumea care se strângea în jurul lui Eliade. Avea o valoare sentimentală uriașă: era locul european al familiei Eliade, punctul de revenire din Chicago, casa temporară a verilor pariziene. Dar nu putea deveni și locul marilor reuniuni.

Pentru acestea exista salonul Barbăneagră.

Paul Barbăneagră, cineast român stabilit în Franța, este prezentat de Cristian Bădiliță drept personajul-cheie al întregii povești. Un om astăzi insuficient cunoscut în cultura română, dar care a avut un rol esențial în jurul lui Eliade: l-a filmat, l-a însoțit, i-a fost apropiat, a păstrat legături și a mediat întâlniri. Dinspre el a venit și telefonul din 1996 care avea să deschidă, pentru Bădiliță, povestea recuperării unor pagini pierdute din jurnalul lui Eliade.

Dar înainte de episodul salvării manuscriselor, salonul Barbăneagră fusese altceva: una dintre acele instituții nescrise ale exilului. O cameră de apartament devenită loc de întâlnire, de conversație, de revedere, de despărțire. Un spațiu în care cultura nu funcționa prin programe oficiale, ci prin prietenii, afinități, memorie și solidaritate.

Întâlnirile aveau loc, de obicei, spre sfârșitul verii, înainte ca Eliade să se reîntoarcă în Statele Unite. Erau, într-un fel, seri de rămas-bun. În jurul lui Mircea și Christinel Eliade se adunau prieteni ai exilului românesc, dar și savanți francezi sau europeni din cercurile apropiate istoriei religiilor, filosofiei și studiilor tradiției. În fotografiile evocate de Bădiliță apar nume mari sau figuri ale acestei lumi: Basarab Nicolescu, Georges Dumézil, Ștefan Lupașcu, Simone Boué, partenera lui Emil Cioran, și alți apropiați ai familiei Eliade și ai familiei Barbăneagră.

Nu era o instituție, nu era o conferință, nu era o academie cu program și lectori. Era ceva mai viu: o comunitate de apartament, o republică fragilă a memoriei. Oameni despărțiți de România comunistă, legați între ei prin cărți, valori, prietenii, exil și prin sentimentul că aparțin unei culturi care supraviețuia mai ales prin oameni.

În această lumină, salonul Barbăneagră capătă o importanță aparte. Acolo unde apartamentul familiei Eliade păstra memoria intimă, salonul Barbăneagră punea această memorie în circulație. Acolo Eliade nu mai era doar profesorul de la Chicago, autorul de lucrări fundamentale despre istoria religiilor sau savantul tradus în marile limbi ale lumii. Era și omul care revenea, pentru scurt timp, între ai săi.

Bădiliță sugerează că pentru Eliade adevăratul exil nu a fost doar ruptura de România, ci, mai mult, îndepărtarea de Europa. În America a construit o școală, a devenit o figură academică de prim-plan, a avut recunoaștere și continuitate profesională. Dar Parisul rămânea altceva. Rămânea locul în care exilul avea chipuri cunoscute, accente românești, biblioteci, mese, fotografii și conversații prelungite.

Iar Paul Barbăneagră a fost unul dintre cei care făceau posibilă această lume. Nu doar gazdă, ci și regizor al memoriei, în sensul cel mai concret. A încercat să-l filmeze pe Eliade, deși savantul se bloca în fața camerei și a tehnicii. A păstrat legături cu oameni care gravitau în jurul lui Eliade. A făcut din propria casă un loc de întâlnire. Iar după moartea lui Eliade, prin același cerc de relații, avea să se deschidă și povestea recuperării unor documente rămase în apartamentul parizian al familiei.

De aceea, serile din salonul Barbăneagră nu sunt doar un detaliu pitoresc. Ele arată cum a funcționat, în realitate, o parte a exilului românesc: nu numai prin reviste, cărți, polemici și universități, ci și prin case particulare, prin întâlniri de sfârșit de vară, prin oameni care își puneau sufrageria la dispoziția unei lumi întregi.

Exilul are, de obicei, o imagine dramatică: ruptură, pierdere, singurătate, imposibilitatea întoarcerii. Dar în salonul Barbăneagră se vede și cealaltă față a lui: capacitatea de a reface, fie și temporar, o comunitate. De a construi o patrie mică, portabilă, în jurul unei mese, al unor fotografii, al unor discuții despre cărți și idei.

În fond, aceste seri pariziene spun ceva esențial despre Mircea Eliade și despre lumea sa. Savantul global, profesorul de la Chicago, omul intrat în marile rețele intelectuale ale secolului XX, continua să aibă nevoie de această Europă apropiată, personală, prietenească.

Foto: Piața Charles Dullin din Paris. Undeva în fundal, în partea dreaptă a imaginii, se afla locuința lui Mircea Eliade (Wikipedia, Attribution 3.0 Unported / CC BY 3.0 / Deed)

O altă cheie pentru „Pădurea spânzuraților”: romanul jertfei pascale

O altă cheie pentru „Pădurea spânzuraților”: romanul jertfei pascale

Nu doar roman al conștiinței și al patriotismului, ci o carte profund creștină, construită în jurul morții, vinovăției, împăcării și jertfei. Aceasta este lectura propusă de Cristian Bădiliță pentru „Pădurea spânzuraților”, capodopera lui Liviu Rebreanu.

„Pădurea spânzuraților” a fost citit, decenii la rând, aproape exclusiv în cheia conflictului de conștiință: Apostol Bologa, ofițer român în armata austro-ungară, prins între jurământul militar și solidaritatea cu propriul popor. În manuale școlare, romanul a devenit un text despre război, patriotism, criză morală și trezirea sentimentului național.

Cristian Bădiliță propune însă o schimbare de perspectivă. Într-o conferință susținută joi seara la Cluj-Napoca, la Colegiul Academic al Universității Babeș-Bolyai, cu prilejul lansării volumului „Mircea Eliade – Jurnal. Pagini regăsite. 9 octombrie 1959 – 3 mai 1962”, teologul, eseistul și editorul a vorbit și despre noua sa lectură a romanului lui Rebreanu: „Pădurea spânzuraților” nu este doar un roman al conștiinței, ci un roman al jertfei pascale.

Potrivit lui Bădiliță, cheia profundă a cărții trebuie căutată în chiar originea ei biografică: moartea lui Emil Rebreanu, fratele scriitorului, executat pentru trădare în timpul Primului Război Mondial. Eseistul preia relatarea potrivit căreia Liviu Rebreanu ar fi fost blocat în scrierea romanului până în momentul în care a aflat adevărul despre sfârșitul fratelui său, a mers pe urmele acestuia, i-a găsit mormântul, i-a făcut slujbă creștinească și l-a reînhumat. Abia după această împăcare cu mortul, romanul ar fi început „să curgă”.

Dincolo de lectura școlară

Pentru Bădiliță, lectura strict patriotică sau psihologică a romanului este incompletă. Ea surprinde doar stratul vizibil al conflictului, nu și mecanismul spiritual care pune cartea în mișcare.

Apostol Bologa nu traversează doar o criză de conștiință. El trece printr-o formă de convertire. Drumul său nu este doar unul politic, de la obediența față de imperiu la solidaritatea cu românii, ci unul religios: de la orbire la clarificare, de la vină la asumare, de la frică la acceptarea morții.

În această cheie, spânzurătoarea nu mai este doar instrumentul unei justiții militare nemiloase. Ea devine locul unei jertfe, iar finalul romanului nu se reduce la moartea unui ofițer condamnat, ci capătă sensul trecerii, al împlinirii tragice, dar spirituale.

Bădiliță a vorbit despre roman ca despre o construcție „în cheie pascală”, inclusiv calendaristic. Altfel spus, Rebreanu nu ar fi așezat întâmplător deznodământul în orizontul Săptămânii Patimilor. Moartea lui Apostol Bologa trimite, în această interpretare, la modelul jertfei și al răstignirii.

Fratele mort și deblocarea creativă

Una dintre ideile cele mai puternice ale interpretării este legătura dintre viața lui Liviu Rebreanu și arhitectura romanului. Emil Rebreanu, fratele scriitorului, a fost executat prin spânzurare. Trupul său nu a avut, inițial, parte de o rânduială creștinească deplină. Această lipsă – mortul neîmpăcat, fratele neîngropat cum se cuvine, rana de familie – ar deveni, în lectura lui Bădiliță, sursa profundă a romanului.

Rebreanu nu scrie doar despre un caz de conștiință. Scrie, indirect, și despre o datorie față de mort. Iar momentul în care scriitorul află adevărul despre fratele său, îl caută, îi descoperă locul morții și îi face slujbă este prezentat ca un moment de eliberare. După acest episod, potrivit relatării evocate de Bădiliță, blocajul scrierii încetează, iar romanul se poate naște.

Această perspectivă schimbă semnificativ lectura cărții. „Pădurea spânzuraților” nu mai este doar romanul unui om prins între două loialități, ci romanul unei împăcări prin suferință. Apostol Bologa devine, într-un sens simbolic, figura prin care o moarte reală – cea a lui Emil Rebreanu – este transfigurată literar.

Apostol Bologa, între vină și convertire

În centrul romanului se află vinovăția. Apostol Bologa participă, la început, la condamnarea unui alt ofițer acuzat de dezertare. Mai târziu, când situația i se întoarce împotrivă, înțelege altfel mecanismul puterii, al războiului și al morții. Nu mai poate rămâne doar executorul unei ordini.

Trezirea nu este însă instantanee. Ea se produce prin rupturi succesive: îndoială, neliniște, revoltă interioară, iubire, frică, apoi acceptare. Tocmai această mișcare îl apropie, în lectura teologică propusă de Bădiliță, de figura omului care trece printr-o criză mistică.

Numele personajului – Apostol – devine, în această cheie, mai mult decât un simplu prenume. El trimite la chemare, la mărturie, la o formă de destin spiritual. Bologa nu ajunge la moarte ca un erou național în sens propagandistic, ci ca un om care își asumă, până la capăt, adevărul descoperit.

Adâncimi dincolo de manual

Miza interpretării lui Cristian Bădiliță este și una pedagogică. Ea atacă obișnuința de a reduce literatura mare la câteva etichete comode. În cazul „Pădurii spânzuraților”, școala a fixat prea mult romanul în zona conflictului național și prea puțin în zona simbolică, religioasă și existențială.

Or, Rebreanu se dovedește mai complex decât atât. Forța romanului vine tocmai din faptul că drama istorică este dublată de o dramă metafizică. Războiul nu este doar fundal politic, ci spațiul în care omul este obligat să decidă care este sensul vieții lui, ce datorie are față de ceilalți și ce preț este dispus să plătească pentru adevăr.

În această lumină, „Pădurea spânzuraților” poate fi recitit nu ca simplu roman despre patriotism, ci ca roman despre moarte, vină, jertfă și mântuire. Nu patriotismul dispare din carte, ci devine doar unul dintre straturile unei construcții mai profunde.

Rebreanu reinterpretat

Propunerea lui Cristian Bădiliță nu anulează interpretările consacrate, dar le obligă să se lărgească. Da, „Pădurea spânzuraților” este un roman al conștiinței. Da, este și un roman despre drama românilor din imperiu. Dar, în lectura propusă de teologul Bădiliță, este mai ales romanul unei jertfe cu sens pascal.

Această interpretare are meritul de a-l reda pe Rebreanu unei lecturi proaspete. Pentru că marile cărți nu se epuizează în prima explicație primită la școală, ci ele continuă să lucreze, să se deschidă și să se schimbe odată cu întrebările pe care le punem.

Iar întrebarea lui Cristian Bădiliță este una fertilă: dacă „Pădurea spânzuraților” nu este doar povestea unui ofițer condamnat, ci povestea unei jertfe? Dacă moartea lui Apostol Bologa nu este doar sfârșitul tragic al unei conștiințe, ci punctul în care romanul lui Rebreanu atinge, discret și profund, misterul pascal?

Jurnalul regăsit al lui Mircea Eliade se lansează la Cluj

Jurnalul regăsit al lui Mircea Eliade se lansează la Cluj

Un fragment considerat pierdut din Jurnalul lui Mircea Eliade ajunge la cititori într-o ediție îngrijită de Cristian Bădiliță, publicată de Presa Universitară Clujeană. Lansarea are loc joi, 21 mai, la Sala Club a Colegiului Academic al UBB din Cluj-Napoca.

Un volum cu o poveste editorială aparte va fi lansat joi, 21 mai 2026, la Cluj-Napoca. „Mircea Eliade – Jurnal. Pagini regăsite. 9 octombrie 1959 – 3 mai 1962”, apărut la Editura Presa Universitară Clujeană, sub îngrijirea, adnotarea și prefața lui Cristian Bădiliță, aduce în fața publicului o parte recuperată din jurnalul eliadian.

Evenimentul va avea loc de la ora 17.30, la Restaurantul Casa Universitarilor – Piramida, pe strada Emmanuel de Martonne nr. 1.

Volumul are o miză dublă: documentară și literară. Pe de o parte, completează traseul unui jurnal esențial pentru înțelegerea lui Mircea Eliade. Pe de altă parte, spune povestea spectaculoasă a unor pagini recuperate din apartamentul parizian al familiei Eliade, considerate multă vreme pierdute.

O carte salvată din arhivă

În introducerea volumului, Cristian Bădiliță reconstituie momentul recuperării acestor pagini. În 1996, datorită generozității Cristinelei Eliade și prin intervenția unor oameni apropiați mediului cultural românesc din exil, au fost salvate obiecte, dactilograme și pagini manuscrise din apartamentul parizian al istoricului religiilor.

Printre aceste materiale se aflau și numeroase pagini din Jurnal, pe care Eliade însuși le considera pierdute. Ulterior, fondul a ajuns la Biblioteca Județeană „Alexandru și Aristia Aman” din Craiova, unde a putut fi conservat și pus la dispoziția cercetătorilor.

Publicarea volumului de față reprezintă, astfel, prima valorificare editorială majoră a acestor pagini: jurnalul lui Mircea Eliade dintre 9 octombrie 1959 și 3 mai 1962, în versiune originală, editat științific și adnotat.

Eliade, între jurnal, mit și literatură

Mircea Eliade rămâne una dintre cele mai cunoscute figuri intelectuale românești ale secolului XX. Istoric al religiilor, scriitor, eseist și profesor la Universitatea din Chicago, el a devenit un autor de referință în studiul miturilor, simbolurilor religioase și al experienței sacrului.

Fragmentele din jurnalul acum publicat îl arată însă nu doar pe savantul preocupat de istoria religiilor, ci și pe omul atent la detaliile vieții cotidiene, la memorie, lecturi, prietenii, neliniști și proiecte literare.

De pildă, în paginile din 1960, Eliade notează despre interpretările lui Freud, despre mituri arhaice, despre creștinism, despre India, despre Calcutta și despre lectura unui jurnal care îi reactivează propriile amintiri de tinerețe. Tonul alternează între observația intelectuală, notația intimă și fraza literară.

Într-un pasaj semnificativ, Eliade vorbește despre posibila renaștere a literaturii prin redescoperirea funcției miturilor și simbolurilor religioase. Este una dintre temele sale recurente: ideea că literatura modernă nu se poate rupe complet de straturile arhaice ale imaginației.

Cristian Bădiliță și miza unei ediții critice

Ediția este îngrijită de Cristian Bădiliță, teolog, eseist, traducător și istoric al creștinismului timpuriu. Doctor al Universității Paris IV-Sorbona, Bădiliță este cunoscut pentru activitatea sa de traducere, comentare și editare a unor texte fundamentale din tradiția creștină și din cultura europeană.

În cazul volumului Eliade, rolul său nu este doar acela de editor, ci și de martor al recuperării. Introducerea funcționează ca o relatare a drumului parcurs de aceste pagini: de la apartamentul parizian al familiei Eliade, la arhivă, apoi la ediția publicată.

Volumul este, prin urmare, și o carte despre responsabilitatea față de document. În jurul acestor pagini se întâlnesc memoria exilului, istoria culturală românească, filologia și șansa unei recuperări făcute la timp.

Lansare la Cluj-Napoca

Lansarea volumului „Mircea Eliade – Jurnal. Pagini regăsite. 9 octombrie 1959 – 3 mai 1962” va avea loc joi, 21 mai 2026, de la ora 17.30, la Sala Club a Colegiului Academic al UBB din Cluj-Napoca, strada Emmanuel de Martonne nr. 1.

Pentru cititorii lui Eliade, evenimentul este o ocazie de întâlnire cu un text nou intrat în circulație. Pentru publicul mai larg, este povestea unei cărți care ar fi putut să nu mai existe. Pentru că, uneori, destinul unei opere depinde de arhive, de editori și de cercetători. Alteori, depinde de câțiva saci cu hârtii salvați înainte să fie prea târziu.