O carte care face ordine într-un puzzle de trei decenii. Florin-Vasile Șomlea termină ce a început: una dintre cele mai ample încercări de radiografiere a familiei politice „populare” din România postcomunistă.

Există cărți care umplu un raft și cărți care umplu un gol. Volumul „Popularii” din România. Dreapta politică românească, al doilea din seria despre Dreapta românească, semnat de politologul și geopoliticianul Florin-Vasile Șomlea și apărut la Editura Eikon, se înscrie în cea de-a doua categorie. Nu pentru că subiectul ar fi exotic sau neglijat cu totul de literatura de specialitate, ci pentru că nimeni nu îl abordase până acum cu această răbdare sistematică, cu această voință de a urmări firele unei familii politice care a traversat postcomunismul românesc în fel și chip: glorioasă și umilită, majoritară și marginală, reformată și deformată.

Șomlea este un cunoscut explorator al terenului. Deja primul volum al seriei, dedicat mișcării liberale, fusese primit ca un reper în analiza dreptei românești. Acum, cu al doilea volum al ciclului dedicat „popularilor”, autorul demonstrează că nu a fost vorba de un exercițiu izolat, ci de un proiect de lungă durată: cartografierea ideologică și istorică a dreptei politice românești în ansamblul ei.

De la PNȚCD la PPE: o odisee în șapte acte

Structura volumului este, în sine, un argument. Șapte părți, fiecare acoperind o etapă distinctă din evoluția „popularilor” autohtoni, de la debutul electoral din mai 1990 – „unul slab”, notează autorul fără menajamente – până la Congresele PPE de la București, din 2012, și Dublin, din 2014. Este o arhitectură elaborată, care refuză atât hagiografia, cât și rechizitoriul, preferând în locul lor ceva mai dificil de obținut: înțelegerea.

Punctul de plecare este unul teoretic solid. Înainte de a intra în istoria propriu-zisă a „popularilor” români, autorul face un ocol necesar prin originile ideologice ale democrației creștine europene – un curent apărut în secolul al XIX-lea ca reacție la expansiunea liberalismului și la laicizarea societății odată cu Revoluția Franceză, și care și-a găsit expresia politică cea mai articulată în figuri precum Luigi Sturzo, fondatorul Partidului Popular Italian și una dintre figurile fondatoare ale popularismului creștin-democrat european. Această rădăcină doctrinară – cu tensiunea ei constitutivă între valorile creștine tradiționale și cerințele modernității democratice, între subsidiaritatate și intervenția statului, între conservatorism și reformă socială – este cheia de lectură pe care Șomlea o oferă cititorului pentru a înțelege avatarurile partidelor românești din această familie.

Rezerva publicului și sinuozitățile parcursului

Unul dintre meritele volumului este că nu ocultează eșecurile. Debutul electoral al creștin-democraților români în mai 1990 a fost primit cu „rezervă” de un public care nu știa prea bine ce să facă cu un partid care purta în titulatura sa, fără complexe, orientarea politică pe care o reprezenta: Partidul Național Țărănesc Creștin-Democrat. Paradoxul era că tocmai această transparență – asumarea explicită a unei identități istorice și ideologice – devenea un handicap într-o societate traumatizată de decenii de propagandă și inoculată cu reflexul suspiciunii față de orice formă de angajament explicit.

Ceea ce a urmat – adaptarea mesajului, negocierile identitare, coagularea în jurul unor lideri cu capital simbolic incontestabil, cum a fost Corneliu Coposu – face obiectul unor analize dense și documentate, în care autorul urmărește cu atenție nu doar marile mișcări politice, ci și textura fină a evenimentelor: manifestații, programe politice, crize interne, fuziuni și sciziuni.

Guvernare, suspendare, reconfigurare

Volumul acoperă și perioadele în care „popularii” români au ajuns la guvernare – mai întâi prin PNȚCD în intervalul 1996-2000, apoi prin PD, în formula Alianței D.A. de după 2004, și prin PDL, formațiune constituită la sfârșitul lui 2007 și aflată la guvernare după alegerile din 2008 până în 2012. Autorul nu evită să noteze tensiunile, eșecurile de comunicare și inconsecvențele doctrinare, dar le plasează întotdeauna în contextul lor: o societate democratică tânără, un electorat volatil, un sistem politic în curs de sedimentare instituțională.

Profilurile de lideri incluse în anexe adaugă o dimensiune umană binevenită analizei politologice. Fișa dedicată lui Emil Boc – născut în 1966 la Răchițele, comuna Mărgău, jurist de formație, cadru didactic la Facultatea de Științe Politice și Administrative a Universității „Babeș-Bolyai” – este ilustrativă pentru metoda autorului: informație biografică precisă, evaluare a traiectoriei politice, identificarea momentelor-cheie (victoria la Primăria Cluj-Napoca în 2004, preluarea președinției PD în 2005, mandatul de prim-ministru între decembrie 2008 și februarie 2012), fără entuziasm partizan, dar și fără animozitate.

O carte și pentru cei care nu votează dreapta

Prefațatorul volumului, conf. univ. dr. Flore Pop, surprinde bine miza mai largă a acestei întreprinderi: analizând procesele complexe ale evoluției societății democratice de după 1989, lucrarea ajută la o mai bună înțelegere a mecanismelor societale actuale. Este o observație justă. Această carte nu este doar pentru politologi sau pentru nostalgicii dreptei istorice. Este pentru oricine vrea să înțeleagă cum s-a construit – și cum s-a destrămat, și cum s-a reconstruit – sistemul politic românesc în cei treizeci și ceva de ani de după căderea comunismului.

Într-o epocă în care discursul politic tinde să se reducă la confruntări de suprafață și în care memoria instituțională a partidelor este adesea superficială sau instrumentalizată, un demers precum cel al lui Florin-Vasile Șomlea are o valoare care depășește cu mult cercul academic. El oferă ceea ce politica românească duce lipsă: perspectivă.

„Popularii” din România. Dreapta politică românească, vol. 2, de Florin-Vasile Șomlea este o lectură potrivită pentru oricine dorește să înțeleagă nu doar unde a fost dreapta românească, ci și de ce este acolo unde este azi.

Lasă un comentariu