O altă cheie pentru „Pădurea spânzuraților”: romanul jertfei pascale

Nu doar roman al conștiinței și al patriotismului, ci o carte profund creștină, construită în jurul morții, vinovăției, împăcării și jertfei. Aceasta este lectura propusă de Cristian Bădiliță pentru „Pădurea spânzuraților”, capodopera lui Liviu Rebreanu.

„Pădurea spânzuraților” a fost citit, decenii la rând, aproape exclusiv în cheia conflictului de conștiință: Apostol Bologa, ofițer român în armata austro-ungară, prins între jurământul militar și solidaritatea cu propriul popor. În manuale școlare, romanul a devenit un text despre război, patriotism, criză morală și trezirea sentimentului național.

Cristian Bădiliță propune însă o schimbare de perspectivă. Într-o conferință susținută joi seara la Cluj-Napoca, la Colegiul Academic al Universității Babeș-Bolyai, cu prilejul lansării volumului „Mircea Eliade – Jurnal. Pagini regăsite. 9 octombrie 1959 – 3 mai 1962”, teologul, eseistul și editorul a vorbit și despre noua sa lectură a romanului lui Rebreanu: „Pădurea spânzuraților” nu este doar un roman al conștiinței, ci un roman al jertfei pascale.

Potrivit lui Bădiliță, cheia profundă a cărții trebuie căutată în chiar originea ei biografică: moartea lui Emil Rebreanu, fratele scriitorului, executat pentru trădare în timpul Primului Război Mondial. Eseistul preia relatarea potrivit căreia Liviu Rebreanu ar fi fost blocat în scrierea romanului până în momentul în care a aflat adevărul despre sfârșitul fratelui său, a mers pe urmele acestuia, i-a găsit mormântul, i-a făcut slujbă creștinească și l-a reînhumat. Abia după această împăcare cu mortul, romanul ar fi început „să curgă”.

Dincolo de lectura școlară

Pentru Bădiliță, lectura strict patriotică sau psihologică a romanului este incompletă. Ea surprinde doar stratul vizibil al conflictului, nu și mecanismul spiritual care pune cartea în mișcare.

Apostol Bologa nu traversează doar o criză de conștiință. El trece printr-o formă de convertire. Drumul său nu este doar unul politic, de la obediența față de imperiu la solidaritatea cu românii, ci unul religios: de la orbire la clarificare, de la vină la asumare, de la frică la acceptarea morții.

În această cheie, spânzurătoarea nu mai este doar instrumentul unei justiții militare nemiloase. Ea devine locul unei jertfe, iar finalul romanului nu se reduce la moartea unui ofițer condamnat, ci capătă sensul trecerii, al împlinirii tragice, dar spirituale.

Bădiliță a vorbit despre roman ca despre o construcție „în cheie pascală”, inclusiv calendaristic. Altfel spus, Rebreanu nu ar fi așezat întâmplător deznodământul în orizontul Săptămânii Patimilor. Moartea lui Apostol Bologa trimite, în această interpretare, la modelul jertfei și al răstignirii.

Fratele mort și deblocarea creativă

Una dintre ideile cele mai puternice ale interpretării este legătura dintre viața lui Liviu Rebreanu și arhitectura romanului. Emil Rebreanu, fratele scriitorului, a fost executat prin spânzurare. Trupul său nu a avut, inițial, parte de o rânduială creștinească deplină. Această lipsă – mortul neîmpăcat, fratele neîngropat cum se cuvine, rana de familie – ar deveni, în lectura lui Bădiliță, sursa profundă a romanului.

Rebreanu nu scrie doar despre un caz de conștiință. Scrie, indirect, și despre o datorie față de mort. Iar momentul în care scriitorul află adevărul despre fratele său, îl caută, îi descoperă locul morții și îi face slujbă este prezentat ca un moment de eliberare. După acest episod, potrivit relatării evocate de Bădiliță, blocajul scrierii încetează, iar romanul se poate naște.

Această perspectivă schimbă semnificativ lectura cărții. „Pădurea spânzuraților” nu mai este doar romanul unui om prins între două loialități, ci romanul unei împăcări prin suferință. Apostol Bologa devine, într-un sens simbolic, figura prin care o moarte reală – cea a lui Emil Rebreanu – este transfigurată literar.

Apostol Bologa, între vină și convertire

În centrul romanului se află vinovăția. Apostol Bologa participă, la început, la condamnarea unui alt ofițer acuzat de dezertare. Mai târziu, când situația i se întoarce împotrivă, înțelege altfel mecanismul puterii, al războiului și al morții. Nu mai poate rămâne doar executorul unei ordini.

Trezirea nu este însă instantanee. Ea se produce prin rupturi succesive: îndoială, neliniște, revoltă interioară, iubire, frică, apoi acceptare. Tocmai această mișcare îl apropie, în lectura teologică propusă de Bădiliță, de figura omului care trece printr-o criză mistică.

Numele personajului – Apostol – devine, în această cheie, mai mult decât un simplu prenume. El trimite la chemare, la mărturie, la o formă de destin spiritual. Bologa nu ajunge la moarte ca un erou național în sens propagandistic, ci ca un om care își asumă, până la capăt, adevărul descoperit.

Adâncimi dincolo de manual

Miza interpretării lui Cristian Bădiliță este și una pedagogică. Ea atacă obișnuința de a reduce literatura mare la câteva etichete comode. În cazul „Pădurii spânzuraților”, școala a fixat prea mult romanul în zona conflictului național și prea puțin în zona simbolică, religioasă și existențială.

Or, Rebreanu se dovedește mai complex decât atât. Forța romanului vine tocmai din faptul că drama istorică este dublată de o dramă metafizică. Războiul nu este doar fundal politic, ci spațiul în care omul este obligat să decidă care este sensul vieții lui, ce datorie are față de ceilalți și ce preț este dispus să plătească pentru adevăr.

În această lumină, „Pădurea spânzuraților” poate fi recitit nu ca simplu roman despre patriotism, ci ca roman despre moarte, vină, jertfă și mântuire. Nu patriotismul dispare din carte, ci devine doar unul dintre straturile unei construcții mai profunde.

Rebreanu reinterpretat

Propunerea lui Cristian Bădiliță nu anulează interpretările consacrate, dar le obligă să se lărgească. Da, „Pădurea spânzuraților” este un roman al conștiinței. Da, este și un roman despre drama românilor din imperiu. Dar, în lectura propusă de teologul Bădiliță, este mai ales romanul unei jertfe cu sens pascal.

Această interpretare are meritul de a-l reda pe Rebreanu unei lecturi proaspete. Pentru că marile cărți nu se epuizează în prima explicație primită la școală, ci ele continuă să lucreze, să se deschidă și să se schimbe odată cu întrebările pe care le punem.

Iar întrebarea lui Cristian Bădiliță este una fertilă: dacă „Pădurea spânzuraților” nu este doar povestea unui ofițer condamnat, ci povestea unei jertfe? Dacă moartea lui Apostol Bologa nu este doar sfârșitul tragic al unei conștiințe, ci punctul în care romanul lui Rebreanu atinge, discret și profund, misterul pascal?