O iarnă la capătul lumii: expediția Belgica și aventura științifică a lui Emil Racoviță

O iarnă la capătul lumii: expediția Belgica și aventura științifică a lui Emil Racoviță

Presa Universitară Clujeană pregătește apariția unei cărți despre expediția Belgica, în care Emil Racoviță a explorat Antarctica. Volumul va fi lansat la Cluj pe 7 octombrie, potrivit unui comunicat al Universității Babeș-Bolyai.

La sfârșitul secolului al XIX-lea, o navă pornea spre un continent despre care lumea știa încă foarte puțin. Între 1897 și 1899, expediția Belgica avea să transforme călătoria spre Antarctica într-o încercare a rezistenței umane și într-un capitol important al cercetării științifice. Prima expediție care a iernat în apele Antarcticii a însemnat frig, izolare și dificultăți pentru echipaj, dar și observații care au deschis noi drumuri în înțelegerea acestei lumi. Patrick De Deckker îi reconstituie povestea în volumul Expediția Belgica 1897–1899. Prima expediție care a iernat în apele Antarcticii. O poveste a unor realizări științifice extraordinare și a rezistenței umane, care urmează să apară în limba română la Presa Universitară Clujeană.

Pentru cititorul român, la bord se află un nume familiar: Emil Racoviță. Îl întâlnim aici într-o etapă esențială a formării sale, înainte de a deveni fondatorul biospeologiei, studiul vieții din peșteri. Cartea acordă un loc important activității sale științifice și o așază în contextul contribuțiilor întregului echipaj. Din prezentarea volumului se conturează astfel o poveste în care aventura și cercetarea sunt inseparabile: observațiile biologice, oceanografice, meteorologice, geologice și glaciologice se desfășoară în condițiile unei ierni antarctice. Dincolo de imaginea exploratorului care înfruntă necunoscutul, cititorul va afla despre munca răbdătoare prin care un teritoriu prea puțin cunoscut începe să devină inteligibil.

Autorul vine el însuși din lumea cercetării. Geolog cu doctorat în zoologie și profesor emerit la Universitatea Națională Australiană din Canberra, Patrick De Deckker a studiat inclusiv Oceanul Antarctic și a desfășurat cercetări în apropierea bazei australiene Casey. Pentru acest volum, a consultat arhive, biblioteci și colecții din șase țări, între care România, unde a venit de două ori pentru documentarea contribuției lui Racoviță. Versiunea românească a fost realizată de cercetători și cadre universitare ai Institutului pentru Studiul Vieții în Condiții Extreme „Emil G. Racoviță” al UBB. Întâlnirea are un sens aparte: cercetătorii care studiază astăzi adaptarea organismelor la medii extreme readuc în circulație povestea unei expediții care a împins cunoașterea spre asemenea limite.

Apariția cărții invită la redescoperirea lui Racoviță dincolo de numele păstrat pe frontispiciul instituțiilor și în manuale: ca om de știință aflat într-o călătorie dificilă, alături de alți oameni, cu întrebări și observații care aveau să conteze mult după întoarcere. Lansarea va avea loc miercuri, 7 octombrie, de la ora 11.00, în Sala Club a Colegiului Academic, strada Emmanuel de Martonne nr. 1, Cluj-Napoca, în prezența autorului. Vor vorbi Daniel David, rectorul UBB, Ioana Meleg, directoarea Institutului „Emil G. Racoviță”, și Alina Berciu, redactor la Presa Universitară Clujeană. Întâlnirea va fi moderată de Ada Blendea.

Cum cumpără PSD și AUR presă din bani publici: 15 milioane de lei, trei firme și un mecanism nesănătos

Cum cumpără PSD și AUR presă din bani publici: 15 milioane de lei, trei firme și un mecanism nesănătos

PSD și AUR au cumpărat, în primele opt luni din 2026, spațiu publicitar în presă în valoare de peste 15 milioane de lei — bani proveniți aproape în totalitate din subvenții de la bugetul de stat. Datele apar dintr-o monitorizare Expert Forum a notificărilor de transparență obligatorii prin Regulamentul european TTPA, publicată pe 30 august.

Cifrele brute arată o concentrare greu de trecut cu vederea: din 52 de contracte identificate, trei firme încasează împreună aproape 80% din bani. DBV Media House SRL, care distribuie reclamă pe Realitatea.net pentru PSD și AUR, adună aproape 8 milioane de lei. Firma e deținută de PHG Media Invest SRL, compania care controlează licența Realitatea Plus și care a fost recent transferată către o firmă înființată în SUA. Administratorul DBV Media House este Daniela Madi Păcuraru, soția lui Maricel Păcuraru.

A doua firmă, Concept Media Management, a rulat toate cele șase contracte lunare ale PSD pe Antena3.ro, la sume identice – 90.750 de euro cu TVA pe lună, din martie până în august. E deținută în proporție de 95% de Andreea Vlanga, care a împrumutat Pro România cu 400.000 de lei în 2020. A treia, HOG Pub Group SRL, a intermediat contracte pe Gândul și Mediafax; e deținută printr-o companie înregistrată în Seychelles.

Realitatea.net rămâne, singură, canalul cu cea mai mare valoare încasată: 7,9 milioane de lei, adică peste jumătate din tot ce a fost identificat. PSD a plătit acolo 50.000 de euro pe lună, din februarie până în decembrie; AUR, 60.000 de euro pe lună, tot pe un an întreg. Sumele lunare identice, spun reprezentanții Expert Forum, sugerează contracte-cadru, nu campanii punctuale.

Regulamentul UE 2024/900 obligă editorii de publicitate politică să publice, la fiecare material, o notificare cu valoarea contractului, sursa banilor și scopul campaniei. Intrat integral în vigoare din octombrie 2025, el ar trebui să suplinească o gaură veche din legea română: partidele raportează cheltuielile pe categorii, dar nu și beneficiarii, iar contractele ajung doar la Autoritatea Electorală Permanentă, fără să devină publice.

În practică, monitorizarea rămâne fragmentară. Expert Forum a strâns manual cele 52 de notificări, pentru că nu există o platformă care să le centralizeze, iar unii editori le ascund la finalul paginii sau le suprascriu de fiecare dată când apare un contract nou — deși legea cere ca fiecare notificare să rămână accesibilă separat timp de șapte ani. Site-ul gandul.ro pierde astfel notificările din ianuarie-februarie. Pe sdtv.ro, o notificare pentru o campanie de 85.000 de euro plătită de PSD, semnalată public de deputatul Bogdan Ivan, a fost modificată ulterior pentru a șterge linkul către document.

15 milioane de lei identificați rămân, oricum, sub cei 26,4 milioane pe care partidele spun oficial că i-au cheltuit pe presă și propagandă în șapte luni. Diferența – peste 11 milioane de lei – nu are, deocamdată, nicio urmă publică.

Sursă: Expert Forum, „Contractele partidelor cu presa în 2026. Trei firme încasează 80% din bani”. În imagine, Sorin Ioniță, Expert Forum

Cum ar arăta primele ore ale unui atac rusesc asupra NATO. Fereastra de vulnerabilitate a Europei

Cum ar arăta primele ore ale unui atac rusesc asupra NATO. Fereastra de vulnerabilitate a Europei

Un atac rusesc limitat asupra teritoriului NATO ar putea fi detectat în câteva minute, iar mecanismele politice și militare ale Alianței ar începe să funcționeze aproape imediat. Problema ar apărea după aceea: deplasarea forțelor grele europene către zona atacată ar putea dura săptămâni. The i Paper reconstruiește, cu ajutorul experților militari, primele minute, ore și zile ale unui asemenea scenariu.

Nu ar fi neapărat vorba despre începutul unei invazii masive a Europei. Un scenariu considerat mai plauzibil de analiști este cel al unei operațiuni limitate și foarte rapide, prin care Rusia ar încerca să pună NATO în fața unui fapt împlinit înainte ca Alianța să poată concentra suficiente forțe în zona atacată.

Într-o amplă analiză publicată de The i Paper, sunt luate în calcul mai multe variante ipotetice: o operațiune împotriva insulelor Svalbard sau Åland, o incursiune limitată în Estonia, Letonia, Lituania ori Polonia sau o tentativă de creare a unui coridor terestru către exclava rusă Kaliningrad.

Scopul exercițiului nu este să prezică un război iminent, ci să răspundă unei întrebări devenite tot mai importantă pentru planificatorii militari occidentali: ce s-ar întâmpla dacă Rusia ar testa efectiv garanția de apărare colectivă oferită de NATO?

Primele minute: atacul ar fi observat aproape imediat

Potrivit scenariului descris de publicația britanică, pregătirea operațiunii ar putea dura luni. Ar include recunoaștere, operațiuni speciale, activități clandestine și construirea unui pretext politic pentru intervenție.

Atacul propriu-zis ar trebui însă să fie rapid.

Una dintre posibilități ar fi utilizarea unui contingent relativ redus sau chiar a unor militari fără însemne, după modelul „omuleților verzi” folosiți în Crimeea în 2014. Pretextul ar putea fi, de exemplu, necesitatea „protejării” unei populații rusofone.

O asemenea operațiune ar fi detectată aproape imediat de sistemele occidentale de supraveghere: sateliți, interceptări electronice, informații militare și servicii de informații.

În primele 30 de minute, conducerile politice și militare ale statelor NATO ar începe să fie alertate.

De la Articolul 4 la Articolul 5

În următoarea jumătate de oră ar începe reuniunile de urgență ale guvernelor, iar Consiliul Nord-Atlantic ar putea fi convocat.

Primul mecanism activat ar putea fi Articolul 4 al Tratatului Atlanticului de Nord, care permite consultări între aliați atunci când un stat membru consideră că integritatea sa teritorială, independența politică sau securitatea îi sunt amenințate.

Problema decisivă ar deveni însă Articolul 5: principiul potrivit căruia un atac armat împotriva unui membru NATO este considerat un atac împotriva tuturor.

În paralel cu deliberările politice ar începe activarea planurilor militare ale Alianței. NATO dispune din 2023 de noi planuri regionale de apărare pentru trei mari zone: Atlanticul și nordul Europei, Europa Centrală și regiunea baltică, respectiv sud-estul Europei și zona Mării Negre.

Primele forțe disponibile ar fi cele aflate deja pe flancul estic.

Primele două zile: începe cursa contra cronometru

În orele următoare, aviația NATO și-ar intensifica misiunile de supraveghere și apărare, forțele navale ar începe să se repoziționeze, iar unitățile cu un nivel ridicat de pregătire ar primi ordine de deplasare.

Forțele aeropurtate și trupele speciale ar putea ajunge relativ repede.

Mult mai dificilă ar fi însă transportarea către est a unităților grele, cu blindate, artilerie, sisteme antiaeriene, muniții și întreaga infrastructură logistică necesară unui război de mare intensitate.

În același timp, presupune scenariul The i Paper, Rusia ar încerca să consolideze cât mai repede teritoriul ocupat. După trupele inițiale ar putea urma sisteme de apărare antiaeriană, artilerie, război electronic și unități de geniu.

Obiectivul ar fi transformarea succesului militar inițial într-un fapt politic greu de inversat.

Experiența Ucrainei oferă deja un model posibil: instalarea unor administrații obediente, campanii propagandistice și eventual organizarea unor referendumuri nerecunoscute internațional.

Războiul nu s-ar purta numai pe câmpul de luptă

Atacul militar ar putea fi însoțit de operațiuni cibernetice și de dezinformare.

Țintele nu ar fi numai sistemele militare. Rețelele energetice, comunicațiile, transporturile, infrastructura comercială și sistemele informatice civile ar putea fi supuse unor atacuri destinate să îngreuneze mobilizarea occidentală.

La fel de important ar deveni războiul informațional.

Unul dintre obiectivele Moscovei ar putea fi divizarea opiniei publice occidentale și alimentarea disputelor între statele NATO asupra oportunității unui răspuns militar.

Într-un asemenea scenariu, miza nu ar fi doar teritoriul ocupat, ci însăși credibilitatea Articolului 5.

Problema celor 60–90 de zile

Aici se află principala vulnerabilitate identificată de analiza publicației britanice.

NATO poate detecta un atac în câteva minute și poate începe procesul decizional în câteva zeci de minute. Avioanele pot fi ridicate de la sol foarte repede, iar unele unități pot fi deplasate în câteva ore sau zile.

O armată grea se deplasează însă mult mai încet.

The i Paper îl citează pe analistul militar Richard Hooker, potrivit căruia Germania, Franța, Italia și Marea Britanie ar avea nevoie de aproximativ 60–90 de zile pentru a desfășura o divizie în Lituania.

Această diferență dintre viteza atacului și viteza mobilizării reprezintă cheia întregului scenariu.

În cazul unei operațiuni rusești fulger, primele confruntări ar trebui purtate în mare măsură de armatele statelor aflate direct în zona atacată și de forțele NATO deja desfășurate acolo.

În spatele lor s-ar afla o putere militară occidentală considerabilă, dar care trebuie mai întâi adusă pe câmpul de luptă.

Transportul trupelor și echipamentelor prin Europa presupune trenuri, șosele, poduri capabile să suporte tehnică militară grea, treceri de frontieră, combustibil, muniții și o infrastructură logistică uriașă.

Și America?

O altă necunoscută majoră este dimensiunea participării Statelor Unite.

Capacitatea militară europeană a crescut după invazia rusă a Ucrainei, dar numeroase capacități esențiale ale NATO continuă să depindă într-o măsură importantă de SUA.

Într-un conflict de durată ar apărea și alte probleme: stocurile de muniție, disponibilitatea dronelor și a sistemelor antiaeriene, capacitatea industriei de apărare și efectivele armatelor europene.

Dacă războiul s-ar extinde, unele state ar putea ajunge la mobilizarea rezerviștilor și la reorganizarea economiei pentru un conflict prelungit.

Adevărata miză: faptul împlinit

Scenariul descris de The i Paper nu demonstrează că Rusia pregătește un atac asupra NATO și nici că un asemenea conflict este inevitabil.

El indică însă natura problemei cu care se confruntă Alianța.

Punctul vulnerabil nu pare să fie capacitatea NATO de a afla că a început războiul. Nici măcar capacitatea de a decide că trebuie să răspundă.

Problema este timpul dintre cele două momente decisive: cucerirea unui teritoriu și sosirea unei forțe suficient de mari pentru a-l recupera.

Pentru Moscova, tocmai această fereastră ar putea face atractivă, cel puțin teoretic, o operațiune limitată: ocuparea rapidă a unei suprafețe relativ mici și obligarea NATO să aleagă ulterior între acceptarea faptului împlinit și declanșarea unei operațiuni militare majore pentru restabilirea frontierelor.

Într-un asemenea război, primele minute ar conta. Dar primele zile ar putea decide totul.

Sursa principală: The i Paper, „Minute by minute: How a Russia attack on Europe would unfold”. Scenariul prezentat de publicația britanică este unul ipotetic, construit pe baza analizelor și opiniilor experților militari consultați de jurnaliști.

Serbia și drumul (blocat) spre Uniunea Europeană

Serbia și drumul (blocat) spre Uniunea Europeană

Există un gen de document pe care Bruxelles-ul îl produce cu regularitatea unui ritual liturgic: raportul anual despre o țară candidată care „nu a progresat suficient”. Cel adoptat în luna iulie de Parlamentul European despre Serbia – cu 468 de voturi pentru, 116 împotrivă, 79 de abțineri – se citește ca oricare altul din ultimul deceniu: aceleași avertismente, aceeași listă de condiții, aceeași concluzie amară a raportorului, de această dată croatul Tonino Picula, care spune că procesul de aderare „s-a blocat practic”. Întrebarea pe care raportul o ridică, fără s-o formuleze explicit, e mai interesantă decât conținutul lui: de ce continuăm să scriem rapoarte despre o ușă pe care nimeni, de fapt, nu vrea cu adevărat s-o deschidă sau s-o închidă?

Un decalaj care a devenit structură, nu accident

Formularea centrală a raportului – că există „un decalaj persistent între alinierea legislativă a Serbiei cu regulile UE și implementarea efectivă a reformelor” – sună tehnic, birocratic, aproape inofensiv. Dar dacă o privești mai atent, descrie de fapt un model de guvernare, nu o simplă întârziere administrativă. Serbia a învățat, ca și alte state din anticamera extinderii, o gramatică precisă: legea se votează, directiva se transpune și apoi se pune bifa.

Ce nu se întâmplă însă e implementarea, pentru că implementarea ar însemna, în cazul Serbiei, o justiție cu adevărat independentă, o presă care nu mai e controlată editorial de la centrele de putere, o administrație care nu mai funcționează după logici clientelare. Aderarea, în acest joc, devine un exercițiu de mimetism legislativ, nu o transformare reală a statului.

Iar Parlamentul European pare să fi înțeles, în sfârșit, mecanismul: cere Comisiei ca orice regres să fie reflectat direct în finanțarea de preaderare. E o amenințare legată de bani și nu un discurs despre principii, ceea ce spune ceva și despre limitele instrumentarului pe care UE crede că îl are la dispoziție.

Kosovo ca monedă de schimb, nu ca soluție

Raportul leagă explicit normalizarea relațiilor cu Kosovo de accesul la fondurile din planul de reformă și creștere pentru Balcanii de Vest. E o condiționare veche, repetată de ani, care n-a produs până acum decât o normalizare de fațadă. Dincolo de justețea sau nedreptatea acestei cereri, merită observat cinismul structural al ecuației: un conflict înghețat, cu rădăcini etnice și istorice mult mai adânci decât orice birou de la Bruxelles ar putea rezolva printr-un rând de condiționalitate financiară, e tratat ca o simplă căsuță de bifat pe drumul spre acquis.

Nu e limpede cine se păcălește mai mult pe sine în acest schimb: Belgradul, care se preface că negociază, sau Bruxelles-ul, care se preface că o condiționare tehnică poate substitui o soluție politică.

Vulpea și cioara: retorica pro-europeană ca paravan

Cel mai incomod pasaj al raportului nu vorbește despre instituții, ci despre discurs public: eurodeputații denunță „o narațiune anti-europeană manipulatoare”, veche de ani, răspândită de presa controlată de guvern și, spun ei explicit, chiar de oficiali sârbi de rang înalt, inclusiv din vârful puterii. Cu alte cuvinte: același guvern care declară, la Bruxelles, că aderarea e „obiectiv strategic”, tolerează sau alimentează acasă, prin canale media aservite, exact narativul care subminează acest obiectiv.

Nu e o contradicție întâmplătoare, e o strategie dublă, testată și în alte state din regiune (și, de altfel, nu doar din regiune): profit diplomatic din statutul de candidat – fonduri, legitimitate, acces la piețe – fără costul politic real al reformelor care ar deranja structurile de putere existente.

Rusia, China și un aliniament care nu se mai poate fi ascuns

Raportul e neobișnuit de direct în privința orientării geopolitice a Serbiei: apropierea de Moscova și cooperarea tot mai strânsă cu Beijingul în materie de securitate și apărare sunt numite explicit ca surse de îngrijorare, iar alinierea la politica externă comună a UE – inclusiv la sancțiunile antiruse – e declarată „nenegociabilă”.

Dincolo de limbajul diplomatic, mesajul e clar: Serbia încearcă să joace, în continuare, cartea multi-vectorială – un picior la Bruxelles, altul la Moscova, un al treilea, tot mai vizibil, la Beijing. Problema e că acest tip de echilibristică, posibilă și chiar rațională în anii de dinainte de 2022, a devenit din ce în ce mai greu de susținut într-o Europă care și-a redefinit, dureros, granițele toleranței geopolitice.

Protestele, alegerile și oglinda pe care Bruxelles-ul o refuză s-o privească prea atent

Poate cel mai relevant fir al raportului e cel legat de criza politică internă: protestele de masă care continuă din noiembrie 2024 și pe care eurodeputații le citează drept context pentru concluzia lor – că singura ieșire reală din impas ar fi alegeri libere și corecte.

E o poziție corectă, dar și una comodă: pune responsabilitatea rezolvării crizei exclusiv pe mecanismele interne sârbe, fără să chestioneze prea insistent rolul jucat, ani la rând, de o Uniune care a preferat stabilitatea unui partener previzibil geopolitic – chiar dacă autoritar – în locul unei presiuni reale pentru democratizare.

„Abordarea prea îngăduitoare” pe care raportul o reproșează Comisiei nu e o descoperire recentă; e o critică pe care analiștii regionali o formulează de ani, în timp ce Bruxelles-ul continua să trateze Belgradul ca pe un garant de stabilitate în Balcani, cu prețul închiderii ochilor la exact tipul de derapaje pe care raportul de acum le enumeră.

Un raport – verdict

Rămâne, la final, întrebarea incomodă pe care documentul o lasă nerostită: dacă „procesul de aderare s-a blocat practic”, cum spune Picula, cine poartă responsabilitatea blocajului – doar Belgradul, cu reformele lui întârziate și retorica lui duplicitară, sau și o Uniune care, ani la rând, a preferat amânarea confruntării reale cu propriile condiționalități, de teama de a împinge Serbia definitiv spre alți parteneri? Raportul adoptat de Parlamenul European e, în felul lui, mai puțin un diagnostic al Serbiei și mai mult o oglindă în care Uniunea Europeană ar face bine să se privească mai atent – chiar dacă, deocamdată, preferă să vorbească despre decalaje legislative în loc să vorbească despre propriile ei ezitări strategice.

Sursă: Parlamentul European, comunicat de presă, 8 iulie 2026 – Raport privind Serbia adoptat în plenul de la Strasbourg (procedura 2025/2255(INI)), raportor Tonino Picula (S&D, Croația).

Muntenegru ar putea obliga UE să recunoască o nouă limbă oficială. Deși milioane de oameni o înțeleg deja

Muntenegru ar putea obliga UE să recunoască o nouă limbă oficială. Deși milioane de oameni o înțeleg deja

Aderarea Muntenegrului la Uniunea Europeană ar putea declanșa o dezbatere surprinzătoare la Bruxelles: trebuie creată o nouă limbă oficială a Uniunii, chiar dacă aceasta este aproape identică cu croata, sârba și bosniaca? Tema este analizată într-un articol publicat de The European Correspondent.

Muntenegru este considerat statul cel mai avansat în procesul de aderare la UE și își propune să devină al 28-lea membru al Uniunii până în 2028. Dacă acest obiectiv va fi atins, autoritățile de la Podgorica vor solicita, cel mai probabil, ca limba muntenegreană să fie recunoscută drept a 25-a limbă oficială a Uniunii Europene.

Din punct de vedere lingvistic, situația este însă neobișnuită. Muntenegreana, croata, sârba și bosniaca sunt variante standard ale fostei limbi sârbo-croate și sunt reciproc inteligibile. Un locuitor din Zagreb, Belgrad, Sarajevo și Podgorica poate purta fără dificultate o conversație cu ceilalți, însă, după destrămarea Iugoslaviei, fiecare stat și-a construit propria identitate națională și în jurul propriei denumiri a limbii.

Pentru Uniunea Europeană, însă, asemănarea dintre limbi nu este criteriul decisiv. Fiecare stat membru are dreptul să își desemneze limba oficială, iar toate limbile recunoscute beneficiază de același statut juridic. Asta înseamnă că întregul acquis comunitar trebuie tradus în noua limbă înainte de aderare, iar ulterior toate actele legislative și documentele oficiale trebuie publicate și în aceasta.

Miza este și una financiară. Instituțiile europene cheltuiesc deja aproximativ un miliard de euro pe an pentru traduceri și interpretariat, iar numai în 2025 au fost traduse aproximativ 2,5 milioane de pagini. Deși traducerile existente în limba croată ar putea servi drept bază pentru cele muntenegrene, recunoașterea unei noi limbi oficiale ar presupune noi traducători, interpreți și proceduri administrative.

Articolul amintește că alte organizații internaționale au ales soluții pragmatice. Tribunalul Penal Internațional pentru fosta Iugoslavie utiliza o singură limbă de lucru, denumită „BCS” (bosniacă-croată-sârbă), considerând diferențele dintre cele patru standarde insuficiente pentru a justifica sisteme separate de traducere. Uniunea Europeană funcționează însă după un alt principiu: egalitatea juridică a tuturor limbilor oficiale și dreptul fiecărui cetățean de a comunica cu instituțiile europene în propria limbă.

Autorii observă totuși că noile generații din Balcanii de Vest sunt mai dispuse să privească aceste limbi ca părți ale unui patrimoniu comun. Încă din 2017, peste 200 de lingviști și intelectuali din Bosnia și Herțegovina, Croația, Muntenegru și Serbia au semnat Declarația privind Limba Comună, susținând că cele patru standarde reprezintă o singură limbă policentrică. Rămâne de văzut dacă apropierea de Uniunea Europeană va întări această perspectivă sau, dimpotrivă, va consolida recunoașterea separată a fiecărei identități lingvistice.

Sursa: The European Correspondent, „One language, four names, and how many translators exactly?”, 31 iulie 2026, articol semnat de Nevena Vračar.

Blade Runner 2099 răstoarnă lumea: replicanții au câștigat, oamenii au devenit supuși

Blade Runner 2099 răstoarnă lumea: replicanții au câștigat, oamenii au devenit supuși

Primele informații consistente despre „Blade Runner 2099” dezvăluie o lume în care replicanții au câștigat războiul, iar oamenii au ajuns cetățeni de rangul al doilea, scrie Entertainment Weekly.

„Războiul a avut loc, iar oamenii au pierdut.” În această singură frază, Silka Luisa, creatoarea serialului Blade Runner 2099, rezumă marea răsturnare pregătită pentru continuarea celebrei francize science-fiction. Acțiunea noii producții Prime Video se desfășoară la 50 de ani după evenimentele din Blade Runner 2049, într-un Los Angeles transformat radical de revolta replicanților.

Conflictul care mocnea în filmele precedente a devenit între timp un război în toată regula. Replicanții au învins și controlează acum orașul, în vreme ce oamenii au fost împinși la marginea societății. Noua ordine readuce în centrul poveștii întrebarea care urmărește universul Blade Runner încă de la romanul lui Philip K. Dick, Visează androizii oi electrice?: ce mai înseamnă să fii om atunci când omenirea însăși nu mai contează?

O replicantă care își cunoaște ziua morții

Michelle Yeoh o interpretează pe Olwen, o replicantă Blade Runner trimisă să găsească un grup de replicanți rebeli dispăruți. Misiunea începe în ultimele zile ale propriei sale existențe: asemenea celorlalți replicanți, Olwen știe cu precizie data la care va muri.

Personajul reia deliberat drama lui Roy Batty, replicantul interpretat memorabil de Rutger Hauer în filmul din 1982. De această dată însă, povestea este spusă din perspectiva ființei artificiale condamnate la dispariție. Apropierea morții nu îi aduce o stingere liniștită, ci disperare, instabilitate și pericol.

Formatul de serial îi permite Silkei Luisa să exploreze mai amplu una dintre cele mai omenești frici: refuzul de a muri. În acest univers, tocmai replicanta este cea care trăiește spaima morții în forma ei cea mai intensă.

Omul care și-a pierdut umanitatea

Alături de Olwen apare Cora, interpretată de Hunter Schafer. Personajul inversează o altă temă clasică a francizei. Cora nu este un replicant care încearcă să treacă drept om, ci un om fugar care trebuie să se prefacă a fi Blade Runner.

După o viață petrecută fugind de vânătorii de replicanți, ea ajunge să adopte identitatea unuia dintre ei pentru a supraviețui. Numai că lupta de zi cu zi a dezumanizat-o. Dacă Olwen este o ființă artificială care se confruntă cu o teamă profund omenească, Cora este omul care nu mai știe dacă își poate recupera umanitatea.

Cele două vor investiga împreună dispariția replicanților rebeli. În tradiția Blade Runner, însă, delimitarea dintre urmăritori și urmăriți, oameni și creațiile lor, vinovați și victime promite să devină tot mai nesigură.

9 martie 1981: ziua în care a început să plouă în viitor

De la ploaia neonului la „noir-ul însorit”

Noua ordine a lumii va fi însoțită și de o schimbare vizuală. Filmul lui Ridley Scott a consacrat Los Angelesul întunecat, înecat în ploaie și lumini de neon, în vreme ce Denis Villeneuve a adăugat în Blade Runner 2049 frigul, zăpada și cerurile portocalii radioactive.

Pentru Blade Runner 2099, creatorii au ales ceea ce numesc „sunshine noir” – un noir însorit. Orașul viitorului va fi fierbinte, umed și luminos, iar o parte importantă a acțiunii se va desfășura pe coastă și în Santa Monica.

Textura lumii imaginate de Ridley Scott rămâne însă recognoscibilă. Los Angelesul postbelic este reparat din piese recuperate și mecanisme improvizate, iar interiorul tehnologic al clădirilor și mașinilor este expus la vedere. O mașină poate ajunge să funcționeze, de pildă, cu bateria unui aparat de aer condiționat.

Producția folosește masiv decoruri și efecte realizate direct în fața camerei, nu doar imagini generate pe computer. Lumina puternică are și un sens simbolic: lumea veche a murit, iar din ruinele sale se naște un oraș nou, o eră a replicanților și, poate, o altă definiție a umanității.

Silka Luisa a dezvoltat serialul cu sprijinul lui Michael Green, scenaristul filmului Blade Runner 2049, și al lui Ridley Scott, regizorul filmului original. Amândoi sunt producători executivi ai noii serii.

Sursa: Entertainment Weekly

84 de ani de anonimat s-au încheiat: inteligența artificială l-a identificat pe călăul din celebra fotografie a Holocaustului

84 de ani de anonimat s-au încheiat: inteligența artificială l-a identificat pe călăul din celebra fotografie a Holocaustului

Inteligența artificială rezolvă un mister al Holocaustului după mai bine de opt decenii. A fost identificat călăul dintr-una dintre cele mai cutremurătoare fotografii ale celui de-Al Doilea Război Mondial

O fotografie devenită simbol al atrocităților Holocaustului ascunde de peste 80 de ani o întrebare rămasă fără răspuns: cine era soldatul nazist care executa un bărbat îngenuncheat în fața unei gropi comune? Potrivit unei investigații prezentate de The Guardian și preluate de New York Post, istoricul german Jürgen Matthäus susține că a reușit să identifice autorul crimei cu ajutorul inteligenței artificiale, al cercetării arhivistice și al mărturiilor familiale.

Imaginea, cunoscută timp de decenii sub numele de „Ultimul evreu din Vinnița”, surprinde un soldat SS care îndreaptă pistolul spre capul unui bărbat aflat în genunchi, în timp ce alți militari privesc impasibili. Cercetările recente arată însă că fotografia nu a fost realizată la Vinnița, ci în Berdîciv (astăzi în Ucraina), la 28 iulie 1941, în timpul unui masacru comis de unitățile mobile de exterminare naziste.

Potrivit istoricului, călăul este Jakobus Onnen, fost profesor german, membru al Partidului Nazist încă din 1931 și ulterior încadrat în Einsatzgruppe C, una dintre unitățile responsabile de executarea în masă a evreilor și a altor civili în teritoriile ocupate din Uniunea Sovietică. Identificarea a devenit posibilă după ce un cititor a remarcat asemănarea dintre soldatul din fotografie și o rudă a familiei sale. Analiza a fost completată de voluntari ai organizației de investigații Bellingcat, care au folosit instrumente de recunoaștere facială bazate pe inteligență artificială pentru a compara fotografia istorică cu imagini de familie.

Matthäus subliniază că succesul nu aparține exclusiv inteligenței artificiale. În opinia sa, algoritmii au fost doar o piesă dintr-un proces care a inclus ani de cercetare în arhive, verificarea documentelor și coroborarea mărturiilor. AI a accelerat confirmarea unei ipoteze, dar nu a înlocuit munca istoricului.

Identitatea victimei rămâne însă necunoscută. Următorul obiectiv al cercetătorului este tocmai redarea numelui omului aflat în genunchi în acea fotografie, folosind documente sovietice și noi instrumente digitale. Demersul face parte dintr-un efort mai amplu de identificare a victimelor Holocaustului din Europa de Est, dintre care peste un milion au rămas fără identitate cunoscută.

Sursa: The Guardian, preluată și relatată de New York Post.