Mircea Eliade, omul care putea pune în mișcare biblioteci întregi de idei, se bloca în fața camerei de filmat. Episodul a fost evocat săptămâna trecută la Cluj-Napoca, de Cristian Bădiliță, în conferința care a însoțit lansarea volumului Mircea Eliade – Jurnal. Pagini regăsite. 9 octombrie 1959 – 3 mai 1962, apărut la Presa Universitară Clujeană.
Personajul-cheie al acestei secvențe este Paul Barbăneagră, cineast român stabilit în Franța, autor al unei serii de filme documentare despre arhitectură sacră și despre redescoperirea sacrului. Pentru Barbăneagră, Eliade era „maestrul” cu care trebuia făcut un film. Doar că întâlnirea dintre savant și aparatul de filmat nu era deloc simplă.
Potrivit relatării lui Cristian Bădiliță, Paul Barbăneagră încerca să-l convingă pe Eliade să accepte sesiuni de filmare de fiecare dată când acesta revenea la Paris, în vacanțele sale europene de la Chicago. Eliade ar fi avut însă o respingere puternică față de tot ceea ce însemna tehnică. Nu avea televizor, nu urmărea știrile la televizor și afla din presă ce se întâmpla în lume.
În fața tehnicienilor, Eliade „se bloca”. Barbăneagră ar fi fost nevoit să reia filmarea de zece, uneori de cincisprezece ori, fiindcă după două fraze savantul își pierdea firul, nu-și mai găsea cuvintele și aproape îl implora pe regizor să-l scape de această încercare. Imaginea relatată este neașteptată: nu Eliade profesorul suveran, nu Eliade autorul de sinteze, ci Eliade vulnerabil, intimidat de prezența camerei.
Filmul nu a fost terminat în timpul vieții lui Mircea Eliade. Dar, din fragmentele filmate la Paris, Paul Barbăneagră a construit ulterior un documentar în care declarațiile lui Eliade sunt completate de un text scris de regizor împreună cu colaboratorii săi. În lectura lui Bădiliță, acest film are o importanță aparte: nu este doar un document audiovizual despre Eliade, ci și cheia de înțelegere a întregii serii realizate de Barbăneagră despre sacrul în arhitectură și cultură.
Episodul are forța unei mici parabole culturale. Un savant al miturilor, religiilor și simbolurilor, perfect instalat în lumea textului, se simțea dezarmat în fața tehnicii moderne de înregistrare. Era o personalitate căreia camera nu îi confirma autoritatea, ci i-o tulbura. Iar tocmai această fragilitate face imaginea mai vie: Eliade nu apare ca statuie culturală, ci ca om prins între două lumi, lumea lentă, livrescă, a manuscrisului și lumea nouă, intruzivă, a imaginii înregistrate.
Gazetino 