În ultimii săi ani, vară de vară, Mircea Eliade se întorcea din Chicago la Paris ca într-o Europă care rămăsese, pentru el, o formă de acasă. Nu era o întoarcere definitivă, ci una ritualică, de câteva săptămâni. O oprire între două lumi: America universitară, unde își construise marea carieră de istoric al religiilor, și Europa prietenilor, a limbii, a memoriei și a exilului românesc.
Despre această lume a vorbit Cristian Bădiliță joi seara, la Cluj-Napoca, la Colegiul Academic al Universității Babeș-Bolyai, în conferința care a însoțit lansarea volumului „Mircea Eliade – Jurnal. Pagini regăsite. 9 octombrie 1959 – 3 mai 1962”, apărut la Editura Presa Universitară Clujeană.
Din relatarea lui Cristian Bădiliță, el însuși oaspete în mai multe rânduri al familiei Eliade, se desprinde un episod poate mai puțin cunoscut: acela al serilor pariziene în care Eliade, revenit din America, se întâlnea cu prieteni români din exil, savanți francezi, intelectuali și oameni ai culturii europene. Iar locul acestor întâlniri nu era, de regulă, apartamentul familiei Eliade, ci salonul lui Paul și Rose Barba-Negra.
Apartamentul parizian al lui Mircea și Christinel Eliade, aflat în Place Charles Dullin, la poalele Montmartre, era un spațiu modest. Trei camere, potrivit descrierii făcute de Bădiliță, suficiente pentru un cuplu discret, fără copii, dar prea mici pentru lumea care se strângea în jurul lui Eliade. Avea o valoare sentimentală uriașă: era locul european al familiei Eliade, punctul de revenire din Chicago, casa temporară a verilor pariziene. Dar nu putea deveni și locul marilor reuniuni.
Pentru acestea exista salonul Barbăneagră.
Paul Barbăneagră, cineast român stabilit în Franța, este prezentat de Cristian Bădiliță drept personajul-cheie al întregii povești. Un om astăzi insuficient cunoscut în cultura română, dar care a avut un rol esențial în jurul lui Eliade: l-a filmat, l-a însoțit, i-a fost apropiat, a păstrat legături și a mediat întâlniri. Dinspre el a venit și telefonul din 1996 care avea să deschidă, pentru Bădiliță, povestea recuperării unor pagini pierdute din jurnalul lui Eliade.
Dar înainte de episodul salvării manuscriselor, salonul Barbăneagră fusese altceva: una dintre acele instituții nescrise ale exilului. O cameră de apartament devenită loc de întâlnire, de conversație, de revedere, de despărțire. Un spațiu în care cultura nu funcționa prin programe oficiale, ci prin prietenii, afinități, memorie și solidaritate.
Întâlnirile aveau loc, de obicei, spre sfârșitul verii, înainte ca Eliade să se reîntoarcă în Statele Unite. Erau, într-un fel, seri de rămas-bun. În jurul lui Mircea și Christinel Eliade se adunau prieteni ai exilului românesc, dar și savanți francezi sau europeni din cercurile apropiate istoriei religiilor, filosofiei și studiilor tradiției. În fotografiile evocate de Bădiliță apar nume mari sau figuri ale acestei lumi: Basarab Nicolescu, Georges Dumézil, Ștefan Lupașcu, Simone Boué, partenera lui Emil Cioran, și alți apropiați ai familiei Eliade și ai familiei Barbăneagră.
Nu era o instituție, nu era o conferință, nu era o academie cu program și lectori. Era ceva mai viu: o comunitate de apartament, o republică fragilă a memoriei. Oameni despărțiți de România comunistă, legați între ei prin cărți, valori, prietenii, exil și prin sentimentul că aparțin unei culturi care supraviețuia mai ales prin oameni.
În această lumină, salonul Barbăneagră capătă o importanță aparte. Acolo unde apartamentul familiei Eliade păstra memoria intimă, salonul Barbăneagră punea această memorie în circulație. Acolo Eliade nu mai era doar profesorul de la Chicago, autorul de lucrări fundamentale despre istoria religiilor sau savantul tradus în marile limbi ale lumii. Era și omul care revenea, pentru scurt timp, între ai săi.
Bădiliță sugerează că pentru Eliade adevăratul exil nu a fost doar ruptura de România, ci, mai mult, îndepărtarea de Europa. În America a construit o școală, a devenit o figură academică de prim-plan, a avut recunoaștere și continuitate profesională. Dar Parisul rămânea altceva. Rămânea locul în care exilul avea chipuri cunoscute, accente românești, biblioteci, mese, fotografii și conversații prelungite.
Iar Paul Barbăneagră a fost unul dintre cei care făceau posibilă această lume. Nu doar gazdă, ci și regizor al memoriei, în sensul cel mai concret. A încercat să-l filmeze pe Eliade, deși savantul se bloca în fața camerei și a tehnicii. A păstrat legături cu oameni care gravitau în jurul lui Eliade. A făcut din propria casă un loc de întâlnire. Iar după moartea lui Eliade, prin același cerc de relații, avea să se deschidă și povestea recuperării unor documente rămase în apartamentul parizian al familiei.
De aceea, serile din salonul Barbăneagră nu sunt doar un detaliu pitoresc. Ele arată cum a funcționat, în realitate, o parte a exilului românesc: nu numai prin reviste, cărți, polemici și universități, ci și prin case particulare, prin întâlniri de sfârșit de vară, prin oameni care își puneau sufrageria la dispoziția unei lumi întregi.
Exilul are, de obicei, o imagine dramatică: ruptură, pierdere, singurătate, imposibilitatea întoarcerii. Dar în salonul Barbăneagră se vede și cealaltă față a lui: capacitatea de a reface, fie și temporar, o comunitate. De a construi o patrie mică, portabilă, în jurul unei mese, al unor fotografii, al unor discuții despre cărți și idei.
În fond, aceste seri pariziene spun ceva esențial despre Mircea Eliade și despre lumea sa. Savantul global, profesorul de la Chicago, omul intrat în marile rețele intelectuale ale secolului XX, continua să aibă nevoie de această Europă apropiată, personală, prietenească.
Foto: Piața Charles Dullin din Paris. Undeva în fundal, în partea dreaptă a imaginii, se afla locuința lui Mircea Eliade (Wikipedia, Attribution 3.0 Unported / CC BY 3.0 / Deed)
