Categorie: Bloc notes

Un proiect de lege american ar putea interzice orice colaborare științifică cu China. Cercetătorii spun că e o greșeală uriașă

Un proiect de lege american ar putea interzice orice colaborare științifică cu China. Cercetătorii spun că e o greșeală uriașă

Legea SIRA, introdusă recent în Congresul SUA, ar opri finanțarea federală pentru orice om de știință american care colaborează cu cercetători chinezi asociați unor instituții aflate pe listele negre ale guvernului. Comunitatea științifică se teme că, în loc să protejeze securitatea națională, legea ar izola știința americană.

Jiang Yang a petrecut 15 ani la unele dintre cele mai prestigioase universități din Statele Unite – Wisconsin, Stanford, Memorial Sloan Kettering Cancer Center. În 2019, s-a întors în China natală, la Centrul Oncologic al Universității Sun Yat-sen din Guangzhou. A păstrat legăturile cu foștii colegi și mentori americani. Colaborau la cercetarea cancerului.

Sub incidența unui proiect de lege introdus în mai 2026 în Congresul SUA, toate acele colaborări ar deveni ilegale.

Ce prevede legea SIRA

Proiectul de lege se numește Securing Innovation and Research from Adversaries Act – Legea pentru Securizarea Inovației și Cercetării față de Adversari – și ar interzice oricărui om de știință american care primește finanțare federală să „inițieze, sprijine sau desfășoare orice colaborare de cercetare” cu un om de știință chinez „asociat” cu entități prezente pe listele negre ale guvernului american.

Definiția colaborării este extinsă: include coautoratul, schimbul de date, transferul de materiale și orice supervizare comună a studenților. Listele negre sunt la fel de largi: includ orice universitate, laborator sau spital considerat parte a strategiei chineze de „fuziune militar-civilă” – programul prin care China urmărește să-și consolideze puterea științifică și tehnologică.

Centrul Oncologic de la Sun Yat-sen, angajatorul lui Yang, ar intra, cel mai probabil, sub incidența acestei interdicții.

Argumentele susținătorilor

Inițiativa vine din aripa conservatoare a Congresului și are ca premisă o preocupare reală: că deschiderea mediului academic este exploatată sistematic pentru a transfera tehnologii sensibile și a avansa capacitățile militare ale Chinei.

„Partidul Comunist Chinez exploatează activ deschiderea academiei, parteneriatele de cercetare și colaborarea științifică pentru a achiziționa tehnologii sensibile și a-și avansa capacitățile militare”, a declarat co-sponsorul legii, reprezentantul John Moolenaar, și președintele Comitetului special al Camerei Reprezentanților pentru Partidul Comunist Chinez. Senatorul Jim Banks, care a introdus o versiune identică în Senat, a adăugat că „PCCh nu ar trebui să primească niciun cent, direct sau indirect, din fondurile americane de cercetare”.

Argumentele criticilor

Oponenții legii spun că o interdicție atât de largă nu distinge între colaborările riscante și cele complet inofensive și că ar priva știința americană de un rezervor esențial de talent.

„Statele Unite și-au câștigat supremația tehnologică cultivând și atrăgând cele mai strălucite minți din țară și din întreaga lume”, a declarat reprezentantul Ro Khanna, liderul democrat în Comitetul special pentru China. „O legislație excesiv de largă riscă să înghețe cercetarea legitimă, nesensibilă, și să ne diminueze efectiv capacitatea de a inova mai rapid decât China.”

Caroline Wagner, specialist în politici științifice la Ohio State University, merge mai departe și sugerează că legea urmărește mai puțin aplicarea efectivă și mai mult intimidarea: „Cred că e mai degrabă o încercare de a intimida universitățile” să renunțe la colaborările existente și să blocheze altele noi.

Vocea unui cercetător prins la mijloc

Jiang Yang este una dintre figurile care ilustrează concret ce ar însemna legea în practică.

„Mă întristează gândul că voi pierde șansa de a lucra cu prietenii și mentorii mei”, spune el. „Și mă îngrijorează ce ar putea însemna asta pentru oamenii obișnuiți. Încetarea colaborării în cercetarea cancerului între SUA și China ar putea elimina ultima speranță a unor pacienți pentru terapii noi împotriva unei boli atât de ucigătoare.”

Yang observă și un alt efect, deja vizibil, al climatului anti-China din mediul academic american: „Deși mulți oameni cred încă că universitățile americane sunt cele mai bune din lume, mulți studenți chinezi nu mai vor să facă un postdoc în SUA. Tendința se îndreaptă spre alte țări pentru colaborare.”

Ce urmează

Soarta proiectului de lege este incertă – Congresul actual are un calendar încărcat și un palmares slab la adoptarea legislației. Dar cercetătorii se tem că limbajul legii ar putea fi inclus în alte proiecte cu șanse mai mari de adoptare, cum sunt directivele anuale de politică pentru Departamentul Apărării sau legile bugetare. O versiune anterioară a SIRA a fost propusă, fără succes, pentru a fi atașată legii apărării din 2025.

Wagner și alți apărători ai cercetării speră într-o abordare mai nuanțată – ceea ce ea numește „deschidere inteligentă”: trasarea unei linii clare între colaborările adecvate și cele problematice.

„Comunitatea științifică susține securitatea cercetării”, spune Wagner. „Dar oamenii nu știu în ce domenii pot lucra și ce anume este permis. Ce vor ei de la Washington este claritate.”

Weekend Mood | Casey Young, omul-fantomă din universul lui Vangelis. „Hey Jon, let’s break some rules!”

Weekend Mood | Casey Young, omul-fantomă din universul lui Vangelis. „Hey Jon, let’s break some rules!”

Există albume care îți spun cine le-a făcut. Și există albume care îți lasă impresia că s-au produs singure, undeva între cabluri încălzite, lumini de studio și o noapte prea lungă.

Vangelis a fost specialistul absolut al celei de-a doua categorii.

Iar albumul „Direct” pare exact asta: o transmisie interceptată dintr-un viitor analogic care încă nu știa că va deveni nostalgie. Un viitor cu sintetizatoare, monitoare CRT, zgomot de bandă magnetică și oameni care vorbeau printre secvențe MIDI ca și cum ar fi reparat un reactor nuclear muzical.

Și apoi apare el, Casey Young. Sau mai bine spus, vocea lui: „Hey Jon, let’s break some rules!”

Replica aceea din „Intergalactic Radio Station” nu sună ca un vers. Sună ca o idee proastă excelentă spusă la 3 dimineața într-un studio plin de fum și aparatură scumpă. Sună ca momentul în care cineva apasă un buton pe care scrie foarte clar „DO NOT TOUCH”.

Despre Casey Young nu știm aproape nimic.

Nu există mari interviuri, nu există documentare, nu există mitologia obișnuită a starurilor rock. Doar câteva urme: un nume în credits, o voce, niște mulțumiri și senzația că omul acela chiar era acolo, printre cabluri și sintetizatoare, când universul sonor al lui Vangelis se construia în timp real.

Unele surse îl descriu drept tehnician, altele drept muzician. Probabil că era exact tipul de om pe care studiourile marilor experimentatori îi atrăgeau inevitabil: oameni care puteau conecta un sistem MIDI, improviza o idee, repara o consolă și apoi spune ceva suficient de ciudat încât să ajungă direct pe album.

În fond, asta era magia epocii. Anii ’80 încă mai permiteau accidentelor să rămână în produsul final.

Astăzi, muzica trece prin filtre, corecții, optimizări, strategii de platformă și analytics. Dar în lumea lui Vangelis exista încă spațiu pentru zgomot, pentru fragmente aparent inutile, pentru conversații lăsate intenționat să plutească prin mixaj ca niște semnale radio pierdute între galaxii.

„Polyester landscape. Nylon oxygen. Concrete ashes.”

Ce înseamnă? Poate nimic, poate totul. Poate doar atmosfera unei epoci care visa viitorul folosind materiale plastice, sintetizatoare și foarte mult ecou.

E fascinant cum un om aproape necunoscut a rămas imprimat atât de puternic în memoria ascultătorilor tocmai prin lipsa explicațiilor. Casey Young nu are legendă oficială. Are doar vibrație, textură, prezență. Ca un operator anonim într-o stație radio abandonată care încă transmite dintr-o orbită uitată.

Și poate că exact asta face ca „Intergalactic Radio Station” să funcționeze atât de bine și azi: nu încearcă să fie perfectă. Încearcă să fie vie.

Sau, cum ar spune probabil Casey Young, înainte să apese încă un buton interzis: „Let’s break some rules.”

Eliade în fața camerei de filmat: savantul care își pierdea cuvintele când începea filmarea

Eliade în fața camerei de filmat: savantul care își pierdea cuvintele când începea filmarea

Mircea Eliade, omul care putea pune în mișcare biblioteci întregi de idei, se bloca în fața camerei de filmat. Episodul a fost evocat săptămâna trecută la Cluj-Napoca, de Cristian Bădiliță, în conferința care a însoțit lansarea volumului Mircea Eliade – Jurnal. Pagini regăsite. 9 octombrie 1959 – 3 mai 1962, apărut la Presa Universitară Clujeană.

Personajul-cheie al acestei secvențe este Paul Barbăneagră, cineast român stabilit în Franța, autor al unei serii de filme documentare despre arhitectură sacră și despre redescoperirea sacrului. Pentru Barbăneagră, Eliade era „maestrul” cu care trebuia făcut un film. Doar că întâlnirea dintre savant și aparatul de filmat nu era deloc simplă.

Potrivit relatării lui Cristian Bădiliță, Paul Barbăneagră încerca să-l convingă pe Eliade să accepte sesiuni de filmare de fiecare dată când acesta revenea la Paris, în vacanțele sale europene de la Chicago. Eliade ar fi avut însă o respingere puternică față de tot ceea ce însemna tehnică. Nu avea televizor, nu urmărea știrile la televizor și afla din presă ce se întâmpla în lume.

În fața tehnicienilor, Eliade „se bloca”. Barbăneagră ar fi fost nevoit să reia filmarea de zece, uneori de cincisprezece ori, fiindcă după două fraze savantul își pierdea firul, nu-și mai găsea cuvintele și aproape îl implora pe regizor să-l scape de această încercare. Imaginea relatată este neașteptată: nu Eliade profesorul suveran, nu Eliade autorul de sinteze, ci Eliade vulnerabil, intimidat de prezența camerei.

Filmul nu a fost terminat în timpul vieții lui Mircea Eliade. Dar, din fragmentele filmate la Paris, Paul Barbăneagră a construit ulterior un documentar în care declarațiile lui Eliade sunt completate de un text scris de regizor împreună cu colaboratorii săi. În lectura lui Bădiliță, acest film are o importanță aparte: nu este doar un document audiovizual despre Eliade, ci și cheia de înțelegere a întregii serii realizate de Barbăneagră despre sacrul în arhitectură și cultură.

Episodul are forța unei mici parabole culturale. Un savant al miturilor, religiilor și simbolurilor, perfect instalat în lumea textului, se simțea dezarmat în fața tehnicii moderne de înregistrare. Era o personalitate căreia camera nu îi confirma autoritatea, ci i-o tulbura. Iar tocmai această fragilitate face imaginea mai vie: Eliade nu apare ca statuie culturală, ci ca om prins între două lumi, lumea lentă, livrescă, a manuscrisului și lumea nouă, intruzivă, a imaginii înregistrate.

Ultimele veri europene ale lui Mircea Eliade: Parisul, prietenii și exilul românesc

Ultimele veri europene ale lui Mircea Eliade: Parisul, prietenii și exilul românesc

În ultimii săi ani, vară de vară, Mircea Eliade se întorcea din Chicago la Paris ca într-o Europă care rămăsese, pentru el, o formă de acasă. Nu era o întoarcere definitivă, ci una ritualică, de câteva săptămâni. O oprire între două lumi: America universitară, unde își construise marea carieră de istoric al religiilor, și Europa prietenilor, a limbii, a memoriei și a exilului românesc.

Despre această lume a vorbit Cristian Bădiliță joi seara, la Cluj-Napoca, la Colegiul Academic al Universității Babeș-Bolyai, în conferința care a însoțit lansarea volumului „Mircea Eliade – Jurnal. Pagini regăsite. 9 octombrie 1959 – 3 mai 1962”, apărut la Editura Presa Universitară Clujeană.

Din relatarea lui Cristian Bădiliță, el însuși oaspete în mai multe rânduri al familiei Eliade, se desprinde un episod poate mai puțin cunoscut: acela al serilor pariziene în care Eliade, revenit din America, se întâlnea cu prieteni români din exil, savanți francezi, intelectuali și oameni ai culturii europene. Iar locul acestor întâlniri nu era, de regulă, apartamentul familiei Eliade, ci salonul lui Paul și Rose Barba-Negra.

Apartamentul parizian al lui Mircea și Christinel Eliade, aflat în Place Charles Dullin, la poalele Montmartre, era un spațiu modest. Trei camere, potrivit descrierii făcute de Bădiliță, suficiente pentru un cuplu discret, fără copii, dar prea mici pentru lumea care se strângea în jurul lui Eliade. Avea o valoare sentimentală uriașă: era locul european al familiei Eliade, punctul de revenire din Chicago, casa temporară a verilor pariziene. Dar nu putea deveni și locul marilor reuniuni.

Pentru acestea exista salonul Barbăneagră.

Paul Barbăneagră, cineast român stabilit în Franța, este prezentat de Cristian Bădiliță drept personajul-cheie al întregii povești. Un om astăzi insuficient cunoscut în cultura română, dar care a avut un rol esențial în jurul lui Eliade: l-a filmat, l-a însoțit, i-a fost apropiat, a păstrat legături și a mediat întâlniri. Dinspre el a venit și telefonul din 1996 care avea să deschidă, pentru Bădiliță, povestea recuperării unor pagini pierdute din jurnalul lui Eliade.

Dar înainte de episodul salvării manuscriselor, salonul Barbăneagră fusese altceva: una dintre acele instituții nescrise ale exilului. O cameră de apartament devenită loc de întâlnire, de conversație, de revedere, de despărțire. Un spațiu în care cultura nu funcționa prin programe oficiale, ci prin prietenii, afinități, memorie și solidaritate.

Întâlnirile aveau loc, de obicei, spre sfârșitul verii, înainte ca Eliade să se reîntoarcă în Statele Unite. Erau, într-un fel, seri de rămas-bun. În jurul lui Mircea și Christinel Eliade se adunau prieteni ai exilului românesc, dar și savanți francezi sau europeni din cercurile apropiate istoriei religiilor, filosofiei și studiilor tradiției. În fotografiile evocate de Bădiliță apar nume mari sau figuri ale acestei lumi: Basarab Nicolescu, Georges Dumézil, Ștefan Lupașcu, Simone Boué, partenera lui Emil Cioran, și alți apropiați ai familiei Eliade și ai familiei Barbăneagră.

Nu era o instituție, nu era o conferință, nu era o academie cu program și lectori. Era ceva mai viu: o comunitate de apartament, o republică fragilă a memoriei. Oameni despărțiți de România comunistă, legați între ei prin cărți, valori, prietenii, exil și prin sentimentul că aparțin unei culturi care supraviețuia mai ales prin oameni.

În această lumină, salonul Barbăneagră capătă o importanță aparte. Acolo unde apartamentul familiei Eliade păstra memoria intimă, salonul Barbăneagră punea această memorie în circulație. Acolo Eliade nu mai era doar profesorul de la Chicago, autorul de lucrări fundamentale despre istoria religiilor sau savantul tradus în marile limbi ale lumii. Era și omul care revenea, pentru scurt timp, între ai săi.

Bădiliță sugerează că pentru Eliade adevăratul exil nu a fost doar ruptura de România, ci, mai mult, îndepărtarea de Europa. În America a construit o școală, a devenit o figură academică de prim-plan, a avut recunoaștere și continuitate profesională. Dar Parisul rămânea altceva. Rămânea locul în care exilul avea chipuri cunoscute, accente românești, biblioteci, mese, fotografii și conversații prelungite.

Iar Paul Barbăneagră a fost unul dintre cei care făceau posibilă această lume. Nu doar gazdă, ci și regizor al memoriei, în sensul cel mai concret. A încercat să-l filmeze pe Eliade, deși savantul se bloca în fața camerei și a tehnicii. A păstrat legături cu oameni care gravitau în jurul lui Eliade. A făcut din propria casă un loc de întâlnire. Iar după moartea lui Eliade, prin același cerc de relații, avea să se deschidă și povestea recuperării unor documente rămase în apartamentul parizian al familiei.

De aceea, serile din salonul Barbăneagră nu sunt doar un detaliu pitoresc. Ele arată cum a funcționat, în realitate, o parte a exilului românesc: nu numai prin reviste, cărți, polemici și universități, ci și prin case particulare, prin întâlniri de sfârșit de vară, prin oameni care își puneau sufrageria la dispoziția unei lumi întregi.

Exilul are, de obicei, o imagine dramatică: ruptură, pierdere, singurătate, imposibilitatea întoarcerii. Dar în salonul Barbăneagră se vede și cealaltă față a lui: capacitatea de a reface, fie și temporar, o comunitate. De a construi o patrie mică, portabilă, în jurul unei mese, al unor fotografii, al unor discuții despre cărți și idei.

În fond, aceste seri pariziene spun ceva esențial despre Mircea Eliade și despre lumea sa. Savantul global, profesorul de la Chicago, omul intrat în marile rețele intelectuale ale secolului XX, continua să aibă nevoie de această Europă apropiată, personală, prietenească.

Foto: Piața Charles Dullin din Paris. Undeva în fundal, în partea dreaptă a imaginii, se afla locuința lui Mircea Eliade (Wikipedia, Attribution 3.0 Unported / CC BY 3.0 / Deed)

O altă cheie pentru „Pădurea spânzuraților”: romanul jertfei pascale

O altă cheie pentru „Pădurea spânzuraților”: romanul jertfei pascale

Nu doar roman al conștiinței și al patriotismului, ci o carte profund creștină, construită în jurul morții, vinovăției, împăcării și jertfei. Aceasta este lectura propusă de Cristian Bădiliță pentru „Pădurea spânzuraților”, capodopera lui Liviu Rebreanu.

„Pădurea spânzuraților” a fost citit, decenii la rând, aproape exclusiv în cheia conflictului de conștiință: Apostol Bologa, ofițer român în armata austro-ungară, prins între jurământul militar și solidaritatea cu propriul popor. În manuale școlare, romanul a devenit un text despre război, patriotism, criză morală și trezirea sentimentului național.

Cristian Bădiliță propune însă o schimbare de perspectivă. Într-o conferință susținută joi seara la Cluj-Napoca, la Colegiul Academic al Universității Babeș-Bolyai, cu prilejul lansării volumului „Mircea Eliade – Jurnal. Pagini regăsite. 9 octombrie 1959 – 3 mai 1962”, teologul, eseistul și editorul a vorbit și despre noua sa lectură a romanului lui Rebreanu: „Pădurea spânzuraților” nu este doar un roman al conștiinței, ci un roman al jertfei pascale.

Potrivit lui Bădiliță, cheia profundă a cărții trebuie căutată în chiar originea ei biografică: moartea lui Emil Rebreanu, fratele scriitorului, executat pentru trădare în timpul Primului Război Mondial. Eseistul preia relatarea potrivit căreia Liviu Rebreanu ar fi fost blocat în scrierea romanului până în momentul în care a aflat adevărul despre sfârșitul fratelui său, a mers pe urmele acestuia, i-a găsit mormântul, i-a făcut slujbă creștinească și l-a reînhumat. Abia după această împăcare cu mortul, romanul ar fi început „să curgă”.

Dincolo de lectura școlară

Pentru Bădiliță, lectura strict patriotică sau psihologică a romanului este incompletă. Ea surprinde doar stratul vizibil al conflictului, nu și mecanismul spiritual care pune cartea în mișcare.

Apostol Bologa nu traversează doar o criză de conștiință. El trece printr-o formă de convertire. Drumul său nu este doar unul politic, de la obediența față de imperiu la solidaritatea cu românii, ci unul religios: de la orbire la clarificare, de la vină la asumare, de la frică la acceptarea morții.

În această cheie, spânzurătoarea nu mai este doar instrumentul unei justiții militare nemiloase. Ea devine locul unei jertfe, iar finalul romanului nu se reduce la moartea unui ofițer condamnat, ci capătă sensul trecerii, al împlinirii tragice, dar spirituale.

Bădiliță a vorbit despre roman ca despre o construcție „în cheie pascală”, inclusiv calendaristic. Altfel spus, Rebreanu nu ar fi așezat întâmplător deznodământul în orizontul Săptămânii Patimilor. Moartea lui Apostol Bologa trimite, în această interpretare, la modelul jertfei și al răstignirii.

Fratele mort și deblocarea creativă

Una dintre ideile cele mai puternice ale interpretării este legătura dintre viața lui Liviu Rebreanu și arhitectura romanului. Emil Rebreanu, fratele scriitorului, a fost executat prin spânzurare. Trupul său nu a avut, inițial, parte de o rânduială creștinească deplină. Această lipsă – mortul neîmpăcat, fratele neîngropat cum se cuvine, rana de familie – ar deveni, în lectura lui Bădiliță, sursa profundă a romanului.

Rebreanu nu scrie doar despre un caz de conștiință. Scrie, indirect, și despre o datorie față de mort. Iar momentul în care scriitorul află adevărul despre fratele său, îl caută, îi descoperă locul morții și îi face slujbă este prezentat ca un moment de eliberare. După acest episod, potrivit relatării evocate de Bădiliță, blocajul scrierii încetează, iar romanul se poate naște.

Această perspectivă schimbă semnificativ lectura cărții. „Pădurea spânzuraților” nu mai este doar romanul unui om prins între două loialități, ci romanul unei împăcări prin suferință. Apostol Bologa devine, într-un sens simbolic, figura prin care o moarte reală – cea a lui Emil Rebreanu – este transfigurată literar.

Apostol Bologa, între vină și convertire

În centrul romanului se află vinovăția. Apostol Bologa participă, la început, la condamnarea unui alt ofițer acuzat de dezertare. Mai târziu, când situația i se întoarce împotrivă, înțelege altfel mecanismul puterii, al războiului și al morții. Nu mai poate rămâne doar executorul unei ordini.

Trezirea nu este însă instantanee. Ea se produce prin rupturi succesive: îndoială, neliniște, revoltă interioară, iubire, frică, apoi acceptare. Tocmai această mișcare îl apropie, în lectura teologică propusă de Bădiliță, de figura omului care trece printr-o criză mistică.

Numele personajului – Apostol – devine, în această cheie, mai mult decât un simplu prenume. El trimite la chemare, la mărturie, la o formă de destin spiritual. Bologa nu ajunge la moarte ca un erou național în sens propagandistic, ci ca un om care își asumă, până la capăt, adevărul descoperit.

Adâncimi dincolo de manual

Miza interpretării lui Cristian Bădiliță este și una pedagogică. Ea atacă obișnuința de a reduce literatura mare la câteva etichete comode. În cazul „Pădurii spânzuraților”, școala a fixat prea mult romanul în zona conflictului național și prea puțin în zona simbolică, religioasă și existențială.

Or, Rebreanu se dovedește mai complex decât atât. Forța romanului vine tocmai din faptul că drama istorică este dublată de o dramă metafizică. Războiul nu este doar fundal politic, ci spațiul în care omul este obligat să decidă care este sensul vieții lui, ce datorie are față de ceilalți și ce preț este dispus să plătească pentru adevăr.

În această lumină, „Pădurea spânzuraților” poate fi recitit nu ca simplu roman despre patriotism, ci ca roman despre moarte, vină, jertfă și mântuire. Nu patriotismul dispare din carte, ci devine doar unul dintre straturile unei construcții mai profunde.

Rebreanu reinterpretat

Propunerea lui Cristian Bădiliță nu anulează interpretările consacrate, dar le obligă să se lărgească. Da, „Pădurea spânzuraților” este un roman al conștiinței. Da, este și un roman despre drama românilor din imperiu. Dar, în lectura propusă de teologul Bădiliță, este mai ales romanul unei jertfe cu sens pascal.

Această interpretare are meritul de a-l reda pe Rebreanu unei lecturi proaspete. Pentru că marile cărți nu se epuizează în prima explicație primită la școală, ci ele continuă să lucreze, să se deschidă și să se schimbe odată cu întrebările pe care le punem.

Iar întrebarea lui Cristian Bădiliță este una fertilă: dacă „Pădurea spânzuraților” nu este doar povestea unui ofițer condamnat, ci povestea unei jertfe? Dacă moartea lui Apostol Bologa nu este doar sfârșitul tragic al unei conștiințe, ci punctul în care romanul lui Rebreanu atinge, discret și profund, misterul pascal?

Moscova, Ghiță și România TV: cum era gândită o operațiune de discreditare a Maiei Sandu

Moscova, Ghiță și România TV: cum era gândită o operațiune de discreditare a Maiei Sandu

Documente scurse și analizate de platforma armeană FIP.am arată cum Agenția pentru Design Social, o structură de influență apropiată Kremlinului, ar fi plănuit folosirea unor actori media din România pentru a împinge narațiuni false împotriva Maiei Sandu. În dosar apare și numele lui Sebastian Ghiță.

Războiul informațional al Rusiei în Europa nu se poartă doar prin boți, site-uri clonă și conturi anonime. Uneori, planul este mai simplu și mai eficient: se caută o voce locală, recognoscibilă, eventual controversată, dar cu acces la public, iar prin ea se injectează în spațiul public o poveste fabricată la Moscova.

Asta reiese dintr-un pachet de documente scurse și analizate de platforma armeană FIP.am, care descrie campanii coordonate de influență politică și informațională desfășurate de actori ruși în mai multe țări europene, inclusiv Armenia, Franța, Germania, Norvegia, Ucraina și Republica Moldova. Documentele ar proveni din zona Agenției pentru Design Social – Social Design Agency (SDA) – o structură despre care FIP.am scrie că funcționează sub supravegherea de facto a lui Serghei Kiriienko, prim-adjunct al șefului Administrației Prezidențiale ruse.

În partea referitoare la Republica Moldova apare și o conexiune românească: Sebastian Ghiță, fost deputat, om de afaceri în media și fondator al România TV. Potrivit documentelor citate de FIP.am, SDA ar fi discutat ideea de a-l folosi pe Ghiță pentru a lansa acuzația că administrația Maiei Sandu ar fi încercat să blocheze difuzarea unor știri negative despre el la România TV, în schimbul sumei de 150.000 de euro.

Din informațiile disponibile nu rezultă că Ghiță era „ținta” operațiunii, ci mai degrabă că era gândit ca instrument. Adică un actor suficient de cunoscut în spațiul media românesc și moldovenesc pentru ca, prin vocea lui, o narațiune construită extern să pară locală, autentică și verificabilă.

Aceasta este una dintre regulile de bază ale propagandei moderne: mesajul nu trebuie să vină direct de la Moscova. Dimpotrivă, cu cât traseul este mai opac, cu atât operațiunea are șanse mai mari să funcționeze. O poveste lansată de o figură locală, preluată de un post TV, redistribuită pe rețele sociale și apoi citată de site-uri obscure capătă, în timp, aparență de „dezvăluire”.

În cazul Republicii Moldova, documentele descriu un interes constant pentru discreditarea președintei Maia Sandu și pentru slăbirea încrederii în guvernarea pro-europeană. FIP.am notează că au fost folosite pretinse „investigații” despre activitatea Fundației Sandu, iar Maia Sandu apare între principalele ținte ale unor platforme precum sng.today și sng.fm, atribuite de sursele citate Agenției pentru Design Social și finanțării Kremlinului.

Moldova este tratată, în aceste planuri, ca o zonă activă de război informațional. Ținta nu este doar un lider politic, ci orientarea europeană a țării. Sandu trebuie prezentată ca suspectă, coruptă, controlată sau vulnerabilă; presa regională trebuie folosită ca multiplicator; iar spațiul românesc devine util tocmai pentru că are audiență, limbă comună și influență directă peste Prut.

Aici intră în scenă România TV și ecosistemul media adiacent. Documentele nu arată doar o tentativă de manipulare a opiniei publice din Moldova, ci și felul în care platforme media din România pot deveni, voluntar sau involuntar, vectori de amplificare pentru operațiuni construite în altă parte. Cazul Ghiță ilustrează perfect această logică: nu contează neapărat dacă actorul local știe întregul scenariu. Contează că poate livra mesajul cu o credibilitate pe care un site anonim pro-rus nu ar avea-o.

Pachetul analizat de FIP.am descrie și operațiuni sub „steag fals”. În Armenia, unele acțiuni ar fi fost concepute pentru a părea coordonate din Turcia. În Franța, operațiuni atribuite în aparență Ucrainei sau unor grupări armene ar fi urmărit inflamarea tensiunilor sociale și religioase. În alte cazuri apar politicieni, influenceri, un general american în retragere, un fost deputat german și un „oligarh român”, formulare pe care documentele nu o clarifică în acel punct.

Modelul este același: nu se promovează direct Rusia, ci se produc confuzie, furie și neîncredere. Nu se spune neapărat „Moscova are dreptate”, ci „toți mint”, „Occidentul manipulează”, „liderii pro-europeni sunt corupți”, „Ucraina profită de voi”, „Moldova este controlată din exterior”. Este propaganda adaptată epocii rețelelor sociale: mai puțină doctrină, mai mult zgomot.

În cazul Maiei Sandu, miza este evidentă. Republica Moldova a devenit, după invazia rusă în Ucraina, una dintre frontierele cele mai expuse ale confruntării dintre Rusia și Occident. Un guvern pro-european la Chișinău înseamnă pierdere de influență pentru Kremlin. De aceea, atacurile informaționale nu sunt simple episoade de campanie electorală, ci parte a unei strategii mai largi de destabilizare.

Pentru România, dezvăluirile ar trebui să fie un semnal de alarmă. Nu pentru că fiecare mesaj critic la adresa Maiei Sandu ar fi automat propagandă, ci pentru că spațiul media românesc poate fi folosit ca infrastructură de export pentru narațiuni anti-europene în Republica Moldova. O televiziune de aici poate deveni, prin preluări și decupaje, muniție politică dincolo de Prut.

Cea ce demonstrează că propaganda rusă nu are nevoie întotdeauna de agenți declarați, ci de vulnerabilități, de orgolii locale, mai ales dacă ele sunt ale unor oameni cu notorietate. Propaganda rusă are nevoie de televiziuni dispuse să transforme insinuarea în breaking news, precum și de un public obosit și suspicios.

În această arhitectură, România nu este doar spectator. Este teritoriu de tranzit, cutie de rezonanță și, uneori, furnizor de personaje. Iar documentele analizate de FIP.am arată cât de atent este calibrată această mașinărie: mesajul se fabrică la centru, dar trebuie să pară născut pe plan local. Iar aici începe pericolul!

Jurnalul regăsit al lui Mircea Eliade se lansează la Cluj

Jurnalul regăsit al lui Mircea Eliade se lansează la Cluj

Un fragment considerat pierdut din Jurnalul lui Mircea Eliade ajunge la cititori într-o ediție îngrijită de Cristian Bădiliță, publicată de Presa Universitară Clujeană. Lansarea are loc joi, 21 mai, la Sala Club a Colegiului Academic al UBB din Cluj-Napoca.

Un volum cu o poveste editorială aparte va fi lansat joi, 21 mai 2026, la Cluj-Napoca. „Mircea Eliade – Jurnal. Pagini regăsite. 9 octombrie 1959 – 3 mai 1962”, apărut la Editura Presa Universitară Clujeană, sub îngrijirea, adnotarea și prefața lui Cristian Bădiliță, aduce în fața publicului o parte recuperată din jurnalul eliadian.

Evenimentul va avea loc de la ora 17.30, la Restaurantul Casa Universitarilor – Piramida, pe strada Emmanuel de Martonne nr. 1.

Volumul are o miză dublă: documentară și literară. Pe de o parte, completează traseul unui jurnal esențial pentru înțelegerea lui Mircea Eliade. Pe de altă parte, spune povestea spectaculoasă a unor pagini recuperate din apartamentul parizian al familiei Eliade, considerate multă vreme pierdute.

O carte salvată din arhivă

În introducerea volumului, Cristian Bădiliță reconstituie momentul recuperării acestor pagini. În 1996, datorită generozității Cristinelei Eliade și prin intervenția unor oameni apropiați mediului cultural românesc din exil, au fost salvate obiecte, dactilograme și pagini manuscrise din apartamentul parizian al istoricului religiilor.

Printre aceste materiale se aflau și numeroase pagini din Jurnal, pe care Eliade însuși le considera pierdute. Ulterior, fondul a ajuns la Biblioteca Județeană „Alexandru și Aristia Aman” din Craiova, unde a putut fi conservat și pus la dispoziția cercetătorilor.

Publicarea volumului de față reprezintă, astfel, prima valorificare editorială majoră a acestor pagini: jurnalul lui Mircea Eliade dintre 9 octombrie 1959 și 3 mai 1962, în versiune originală, editat științific și adnotat.

Eliade, între jurnal, mit și literatură

Mircea Eliade rămâne una dintre cele mai cunoscute figuri intelectuale românești ale secolului XX. Istoric al religiilor, scriitor, eseist și profesor la Universitatea din Chicago, el a devenit un autor de referință în studiul miturilor, simbolurilor religioase și al experienței sacrului.

Fragmentele din jurnalul acum publicat îl arată însă nu doar pe savantul preocupat de istoria religiilor, ci și pe omul atent la detaliile vieții cotidiene, la memorie, lecturi, prietenii, neliniști și proiecte literare.

De pildă, în paginile din 1960, Eliade notează despre interpretările lui Freud, despre mituri arhaice, despre creștinism, despre India, despre Calcutta și despre lectura unui jurnal care îi reactivează propriile amintiri de tinerețe. Tonul alternează între observația intelectuală, notația intimă și fraza literară.

Într-un pasaj semnificativ, Eliade vorbește despre posibila renaștere a literaturii prin redescoperirea funcției miturilor și simbolurilor religioase. Este una dintre temele sale recurente: ideea că literatura modernă nu se poate rupe complet de straturile arhaice ale imaginației.

Cristian Bădiliță și miza unei ediții critice

Ediția este îngrijită de Cristian Bădiliță, teolog, eseist, traducător și istoric al creștinismului timpuriu. Doctor al Universității Paris IV-Sorbona, Bădiliță este cunoscut pentru activitatea sa de traducere, comentare și editare a unor texte fundamentale din tradiția creștină și din cultura europeană.

În cazul volumului Eliade, rolul său nu este doar acela de editor, ci și de martor al recuperării. Introducerea funcționează ca o relatare a drumului parcurs de aceste pagini: de la apartamentul parizian al familiei Eliade, la arhivă, apoi la ediția publicată.

Volumul este, prin urmare, și o carte despre responsabilitatea față de document. În jurul acestor pagini se întâlnesc memoria exilului, istoria culturală românească, filologia și șansa unei recuperări făcute la timp.

Lansare la Cluj-Napoca

Lansarea volumului „Mircea Eliade – Jurnal. Pagini regăsite. 9 octombrie 1959 – 3 mai 1962” va avea loc joi, 21 mai 2026, de la ora 17.30, la Sala Club a Colegiului Academic al UBB din Cluj-Napoca, strada Emmanuel de Martonne nr. 1.

Pentru cititorii lui Eliade, evenimentul este o ocazie de întâlnire cu un text nou intrat în circulație. Pentru publicul mai larg, este povestea unei cărți care ar fi putut să nu mai existe. Pentru că, uneori, destinul unei opere depinde de arhive, de editori și de cercetători. Alteori, depinde de câțiva saci cu hârtii salvați înainte să fie prea târziu.