De ce și-au amânat românii din diaspora întoarcerea? De ce și-au orientat opțiunile politice de la alegerile trecute când „diaspora salva țara” la alegerile de acum, din 2024, primul tur, când diaspora a votat majoritar un candidat pro-rus, izolaționist și anti-occidental?
Despre ce s-a schimbat între timp, l-am întrebat pe Victor Gelan, psiholog în Germania. El oferă consiliere psihologică românilor din diaspora. I-am solicitat această discuție pentru a înțelege cum mai este viața românilor care trăiesc departe de casă, care sunt temerile și frustrările lor.
O distincție importantă pe care o face interlocutorul nostru este între a fi anti-UE și anti-politici UE, și între integrarea funcțională a românilor și cea identitară.
Dacă cei mai mulți români sunt integrați funcțional, spune el, adică au un loc de muncă stabil, copii la școală, tot ce le trebuie ca să o ducă bine, dar nu sunt integrați cultural, identitar: nu se simt ca fiind de acolo.
Redăm aici fragmente din discuția cu Victor Gelan, care poate fi urmărită pe larg în înregistrarea video de mai jos.
„E și vina multor intelectuali din România, care au mărit clivajul ăsta în societate între tabere, punând etichete. În loc să vină să încerce să înțeleagă fenomenul din spate. Adică de ce oamenii ăștia sunt anti? Or fi toți nebuni? Au luat-o razna dintr-odată?”
„Noi, când vorbim despre oamenii care au votat inclusiv acum, cum au votat în diaspora, majoritar, trebuie să înțelegem că ei nu sunt neapărat anti-europeni. De fapt, ceea ce am observat eu, e că aceștia sunt mai degrabă anti-politici UE sau anti-decizii luate de anumiți politicieni care conduc Uniunea Europeană la ora actuală și asta se poate vedea și în toată Europa, nu doar în România.”
„Ei nu mai simt că deciziile merg de jos în sus, adică de la oameni care își trimit reprezentanții tocmai pentru a-i reprezenta pentru a le duce mesajul mai departe, ci odată ajunși acolo, politicienii încep să impună măsuri de sus în jos după bunul plac. Sau așa sunt percepuți ca fiind cumva după bunul plac sau după înțelegerile dintre ei, după o agendă cu care oamenii nu se mai regăsesc. Și atunci toți se întrebau, dar unde mai e democrația? Cred că de asta prinde discursul anti-occidental și anti-european, care de fapt nu e anti-Europa, ci anti-politici UE.”
„Am auzit povești ale românilor din Spania, din Italia, de peste tot din Europa, afectați de creșterea prețurilor” — Victor Gelan, psiholog
„În ultima vreme s-au acutizat niște lucruri odată cu războiul din Ucraina și cu pandemia au crescut prețurile foarte mult. De exemplu, în Germania în ultimii ani au crescut de cel puțin 5, 6 ori poate mai mult, dar așa, în ritm alarmant. Am auzit povești ale românilor din Spania, din Italia, de peste tot din Europa, cu care fac psihoterapie, care spun: m-am gândit să fac niște bani și am ajuns acum pur și simplu în situația în care eu abia mă întrețin. Adică mă întrețin hai ca să spunem, poate mai fac un concediu din când în când, dar practic, eu nu mai reușesc să pun nici măcar ceva deoparte. Simt că lucrurile s-au schimbat într-un mod destul de rapid și viața lor e afectată.”
Apărut în 2024 la Editura Humanitas, volumul „Călătorie în miezul vieții”, scris de Ruxandra Hurezean, este mult mai mult decât o colecție de reportaje pe care autoarea le-a scris între 2013 și 2023. Diversitatea subiectelor abordate, seriozitatea documentării, profunzimea observațiilor, eleganța stilului sunt doar câteva dintre calitățile unei cărți ce se citește ca un roman în care scriitoarea își însoțește cu discreție personajele, împletindu-le poveștile într-o Poveste atemporală, convingătoare, vie.
Reportajele Ruxandrei Hurezean ies din definiția clasică a genului, pentru că depășesc și funcția informativă și pe cea afectivă pe care o presupun îndeobște asemenea tipuri de texte. Ele nu sunt scrise doar pentru a-ți aduce la cunoștință un aspect din realitate într-o manieră captivantă, ci pur și simplu te fac să te uiți la lume într-un fel în care nu ai mai făcut-o până să nu le fi citit. Într-un timp în care oamenii cad tot mai ușor în capcana extremelor de tot felul, pentru că nu (mai) știu – sau nu (mai) pot – să treacă de suprafața lucrurilor, cartea Ruxandrei Hurezean e un ghid de privit în jur.
Citind fiecare dintre reportajele ei, înveți că a privi e un act ce presupune curiozitate, atenție, răbdare, empatie, respect, recunoștință și că, descoperind lumea în felul acesta, poți să îi observi nuanțele, profunzimile, complexitatea. O plimbare printr-o piațetă a unui oraș european medieval, o clădire veche ce adăpostește o instituție publică, o margine de oraș, un om pe care îl întâlnești întâmplător pe stradă sunt întâmplări comune care își schimbă semnificația după ce descoperi scrisul Ruxandrei Hurezean. Înțelegi, pe măsură ce treci de la un text la altul, că relația dintre aparență și esență e una dinamică, iar descoperirile pe care le poți face dacă treci de „coaja” realității sunt spectaculoase și te ajută să te ancorezi mai bine în ea.
Cel mai important lucru pe care izbutește să îl facă Ruxandra Hurezean în textele sale este acela de a decupa dintr-o lume aflată în permanentă schimbare portretele unor oameni cu povești de viață extraordinare. Preocupată de resorturile intime ale unor personaje singulare, care au mers împotriva curentului, după cum mărturisește în Argumentul volumului său, autoarea este interesată de oameni aflați în situații-limită, care s-au luptat fie să supraviețuiască, fie să își împlinească un vis. Cu această „grilă de lectură” a realității, jurnalista pornește în căutarea eroilor săi, pe care îi descoperă în palate imperiale, dar și în mahalale. Fără ca vreo clipă să le știrbească individualitatea, ea le subliniază trăsăturile ce îi încadrează într-o tipologie. În felul acesta, îi fixează în memoria cititorilor și îi transformă în personaje ce se sustrag trecerii timpului. Aventurierul ce survolează o piațetă pe o sârmă, Ivan, pescarul lipovean care, copil fiind, s-a rugat și a transformat, prin rugăciune, barca în biserică, îngrijitorul modest de la Palatul Schönbrunn pe care toți colegii îl cunosc și respectă, biologul fascinat de arborii bătrâni din pășunile transilvănene sau profesorul de la Harvard care și-a luat casă în Criț sunt doar câțiva din cei care formează un univers uman de o uluitoare diversitate, dar, în același timp, foarte compact, prin „substanța” care îl traversează.
Luni dimineața, pe 3 februarie 2025, la ora 11,15, „Semmeringul bănățean” va porni din nou din gara Oravița spre Anina. El face traseul acesta din 1863. Străbate cea mai veche cale ferată montană din România într-un peisaj spectaculos.
Însă, periodic, Societatea de Căi Ferate îi amenință existența. Recent, Sucursala Regională de Căi Ferate Timișoara a decis ca trenul să nu circule de luni până joi în perioada iernii, între 13 ianuarie și 17 aprilie. Măsura era motivată de scăderea numărului de pasageri pe timp de iarnă. Ca reacție, scietatea civilă, autoritățile locale, ceferiștii, angajații gărilor Oravița și Anina și publicul larg, sensibilizat prin mesaje, au sărit cu toții în apărarea trenului.
Șeful stației Oravița, Remus Cherla, a explicat pentru presa locală că o linie nefolosită se degradează rapid, afectând siguranța transportului. „Fiecare anotimp are farmecul său, iar călători ar fi, chiar dacă mai puțini decât vara”, a spus el.
Iar Asociația „Euroland Banat” a trimis o scrisoare deschisă către ministrul transporturilor, Sorin Grindeanu, și alte instituții publice și organizații de profil, solicitând menținerea circulației zilnice.
Așa se face că, sâmbăta trecută, în gara din Oravița s-au strâns atâția călători, în semn de protest, încât abia au încăput în trenul pe care-l apărau.
S-au urcat în cursa-manifest și funcționarii Stației Oravița, și iubitorii trenului, activiștii civici, dar și călătorii obișnuiți ai trenului. Au umplut trei vagoane.
„Trenul fost plin. A fost și șeful de gară și noi, care lucrăm aici. Am mers împreună, am povestit, am discutat, am admirat peisajul, ne-am amintit de câte ori am apărat acest tren. Iar când am ajuns în gara din Anina, primarul și cei de acolo ne-au așteptat cu un pahar de vin și ne-au servit cu gulaș”, povestește pentru PressHub Maria Avram, casieră în stația CFR Oravița. Ea vinde bilete pentru Semmering și poate să spună că trenul are cerere: „Chiar dacă iarna sunt mai puțini călători, vara e plin și până toamna târziu. În octombrie am avut așa de mulți ca în luna august!”
În urma acestor proteste, ministrul Transporturilor a anulat măsura și a redat trenului programul de circulație de dinainte: toată săptămâna, o cursă pe zi, între Oravița și Anina, dus-întors.
Nu a fost prima dată când trenul acesta a fost amenințat cu desființarea. Și, de fiecare dată, opinia publică, iubitorii de călătorii, oameni care prețuiesc patrimoniul istoric și cultural au făcut front comun și l-au salvat.
„Semmeringul bănățean” este monument de patrimoniu clasa A, parte din linia ferată Baziaș-Oravița-Anina, dată în funcțiune în 1863. Calea ferată, prima de acest fel de pe teritoriul României, construită de Imperiul Austriac, are 33,4 kilometri, 10 viaducte și 14 tuneluri. O operă de artă arhitecturală, dacă ne gândim că a fost construită manual de meșteri italieni cioplitori în piatră, când încă nu se inventase dinamita. Trenul concurează în competiția națională „Destinația turistică a anului” și atrage turiști din întreaga lume.
Valoarea lui nu este doar sentimentală. Trenul duce și aduce localnicii dintr-o parte în alta a muntelui, oamenii vin de la muncă sau de la piață, plimbă turiștii și ține în funcțiune o cale ferată istorică folosită la transportul minereurilor până de curând.
Cu zece ani în urmă, în plină iarnă, ca și acum, acest tren a fost pus pe listele Ministerului Transporturilor pentru desființare. Era sortit retragerii într-un depou, cel mult într-un muzeu.
Am pornit atunci spre Oravița să aflu cum arată trenul, care este viața care-l animă și de ce e necesar să nu cedeze.
Redăm aici reportajul de atunci (2014), povestea oamenilor care-l țin în viață, a locurilor și timpului în care se zbate să reziste. Ce s-a schimbat între timp este numărul de turiști călători, tot mai mare și faptul că trenul a fost renovat. Acum este verde la fel ca pădurile munților pe care le străbate.
Trenul din nori
„Vara se văd nucii pe munte, nicăieri n‑o să vedeţi așa ceva, piscuri și nuci, cum ar fi stejarii sau mestecenii în alte părţi, noi avem păduri de nuci! Avem și magnolii, tise, avem veri calde și ierni mai blânde, se simte aerul din vale, de la mare. Dar cel mai mult avem cireșe, e plin de cireșe vara, peste tot cireșe, cireșe“, spune șeful de tren.
Oraviţa sau Dumbrava de Nuci este un oraș cuibărit între munți și Dunăre, unde bat vânturi mediteraneene și unde cu mult timp în urmă împărăteasa Sisi a lăsat un plămân din piatră, semn de mulțumire pentru că se vindecase aici. Întemeiat de Imperiul Austriac, orașul a fost colonizat cu mineri șvabi, cărora li s‑au construit case și străzi, primărie, jandarmerie, tribunal, spital și casă mortuară. Un oraș cu tot ce‑i trebuia, adunat în jurul minelor și al uzinelor de prelucrare a minereului. Aici s‑a construit primul teatru din Europa de Sud‑Est, azi Teatrul „Mihai Eminescu“. Era în 1816. Clădirea reproduce întocmai Burgtheater din Viena și a fost prima clădire din Europa iluminată cu acetilenă.
Tot atunci, la Oraviţa, se înfiinţează o monetărie imperială, dar și prima farmacie minieră din ţară. Cu casă de marcat anume concepută care putea socoti în mai multe monede și la preţuri diferite ziua față de noapte.
Și, pentru că peste munte, la Anina, se descoperise cărbune, imperiul a decis să construiască o cale ferată care să transporte oameni, cărbune și lemn dintr‑o parte în alta.
Proiectul inițial începe în 1847 și are mai multe etape. Arhitecţii Karl Maniel și Johann Ludwig Dollhoff‑Dier, inginerii Anton Rappos și Karl Dulnig cu muncitori din imperiu, localnici și cioplitori în piatră italieni taie muntele, zidesc viaducte, trudesc să facă tunele și să croiască drum de fier peste văile abrupte din Munţii Aninei. Pe la jumătatea drumului, arhitectul Johann Ludwig Dollhoff‑Dier descoperă că a greșit schiţele și traseul lui are o abatere de câţiva metri. Nesuportând rușinea de a fi greșit, el se aruncă de pe stânci și moare. Ceilalţi refac traseul și continuă munca.
Între timp, la Oraviţa se construiește gara, prima gară din România. Și prima cu ascensor pentru bagaje, deoarece peronul era la etajul 1. Este gata și ea în aceeași iarnă, a anului 1863. I se aduce un ceas cu pendul de la Viena, iar la inaugurare, în 15 decembrie, vine însuși împăratul Austriei.
Calea ferată montană dintre Oraviţa și Anina are 34 de kilometri, 14 tuneluri și 10 viaducte construite de pietrari italieni cu mâna, căci pe atunci nu se inventase dinamita.
Acum e tot iarnă. Intrăm în gară pe înserat. O lumină slabă abia umple încăperea șefului, aflată într‑o latură a clădirii. Lângă sobă, adunaţi pe o canapea uzată, se înghesuie câţiva bărbaţi care așteaptă trenul, la căldură, lângă biroul impiegatului Iuliu Kelemen.
Linoleumul e rupt, biroul cu registrele de bord, ros de vechime, iar pe zugrăveala peretelui, o urmă de pendul peste care cineva a prins un ceas chinezesc cu baterie. „Ni l‑au luat“, spune impiegatul Iuliu Kelemen. „Aveam ceas cu pendul, de când era gara‑gară, dar acum două luni ni l‑au luat. L‑au dus la Timișoara, cică îl pun la muzeu.“ „Dar nu e semn bun“, intră în vorbă un bărbat de pe canapea. „Așa s‑a întâmplat și cu alte gări, am auzit eu, când le‑au luat ceasurile, a fost gata, n‑a mai durat mult!“
Intră un domn cu șapcă și geantă de controlor, salută și merge să scrie în registru la ce oră a intrat trenul lui în gară. Este Rozsa Florin, șeful trenului „ăl bătrân“ (așa cum îi spun ei celui mai vechi tren care străbate „Semmeringul Bănățean“). Cu el mai face încă două curse pe zi dus–întors de la Oraviţa la Anina.
Sunt toţi cam fără chef de vorbă, au auzit zvonuri proaste despre soarta trenurilor lor. Știu doar că nu le spune nimeni nimic. Află din ziare că trenul s‑a scos la vânzare. În dimineața asta, execută raportul de tură, ca de obicei. E un ritual care se petrece precis, zi de zi, ca și cum ei ar merge înainte, chiar și când lumea ar sta pe loc.
Călătoria cu un muzeu
A doua zi, trenul pleacă din gară spre Anina la oră fixă. Biletul costă 10 lei de persoană. Până în septembrie era 5 lei și 20 de bani. Dar de când trenul s‑a numit „turistic“, și preţul s‑a dublat.
În vagon e cald. Revizorul mecanic a făcut focul de dimineaţă în soba de fontă din mijlocul primului vagon. Din când în când își pune mănușile de pânză groasă, se duce la cutia cu cărbuni de lângă ușa de la intrare, ia un pumn bun de cărbune și‑l pune pe foc. E de fapt un cazan cu apă, care se alimentează pe dedesubt, de la el pleacă ţevi în toate vagoanele, iar focul nu se stinge niciodată.
„Ca să nu îngheţe instalaţia.“ Zi și noapte, toată iarna, mecanicii se duc și mai pun câte un cărbune pe focul din trenul „ăl bătrân“, fie că merge sau stă în gară.
Șeful de tren nu‑și dă șapca jos, deși e cald de te trec nădușelile. Se uită tacticos în caietul lui de bord și, într‑un ritual îndelung exersat, coboară în fiecare gară să facă „verificarea“ și „să dea pornirea“.
Fluieră în timp ce învârtește steguleţul de nailon galben. Apoi trenul pornește.
Rozsa Florin are 43 de ani şi locuiește în Oraviţa. Soţia lui, Ionela, este vânzătoare într‑o alimentară. Iar fata e studentă la Timișoara, la Politehnică. Nu are salariu mare, dar a mai ţinut pe lângă casă câte un porc, doi, „la un an poţi lua vreo 200 de lei pe bucată“.
A început în ’90 ca „acar“, apoi a avansat și acum e șeful acestui tren. Spune despre trenul „ ăl bătrân” pe care‑l conduce, construit special pentru calea ferată Oraviţa-Anina acum un secol, că este un muzeu pe roţi, iar viitorul lui este turismul. Nu l‑a întrebat nimeni nimic, dar dacă l‑ar întreba el le‑ar răspunde așa: „Vara, n‑ai aer să respiri de turiși. Am dus și trei vagoane pline peste munţi. Numai eu am tăiat într‑o zi 114 bilete. Am adus 11 milioane vechi dintr‑o singură cursă, plus ce mai vânduseră la casierie! Iar trenului nu i‑a făcut nimeni reclamă, doar ce s‑a aflat de pe Internet. Sunt niște iubitori de trenuri care ne‑au descoperit cine știe cum, s‑au plimbat ei sau cunoștinţe de‑ale lor cu noi și au scris pe blogurile lor din străinătate. De atunci vin turiștii puhoi.Dar nu are legătură cu CFR‑ul sau cu vreun minister, e doar chestiune de oameni care ţin la treaba asta. În alte ţări trenurile sunt la mare preţ. Au venit niște elveţieni și ne‑au arătat filme, poze cu vagoane și locomotive de la ei. Foarte faine! Nu zic, și al nostru este fain, de la 1914, același! Doar locomotiva cea veche, aia pe aburi, Blonda, cum îi spunem noi, nu mai merge, e în depou, i‑ar mai trebui o reparaţie oarecare și am putea s‑o punem în funcţiune. Vă daţi seama atunci ce‑ar fi? Vai de mine, puhoi de turiști! Dar haideţi să vă povestesc…” și șeful de tren cedează căldurii, își ia șapca de pe cap, își face vânt cu ea și‑o pune pentru scurt timp alături, pe băncuţa de lemn.
Pentru ultimul
„Așa, cum vă spuneam, astă‑vară am avut trenul plin de turiști. Linia era programată să se închidă și ei au dat buzna să mai apuce să se plimbe. Au fost și câteva grupuri de elevi și studenţi din Italia. Mari cântăreţi, tare ne‑am mai distrat cu ei, unul mai artist ca altul! Un băiat a cântat la chitară tot drumul. Apoi am avut motocicliștii. Veniseră la motocros, apoi – ţii minte Marius? Îl întreabă pe ajutorul lui – au fost mulţi nemţi, austrieci, elveţieni. Dar au fost și de la noi, români care apreciază. Un grup de jandarmi care fuseseră la niște cursuri. A fost și cercul de poezie! În primăvară am avut așa ceva în tren, deosebit! S‑au recitat versuri, s‑a vorbit frumos. Nu mai auzise trenul nostru atâtea! Eu mai citesc câteodată, dar mai mult cărţi bisericești… Cei mai mulţi călători ai noștri sunt morţi după trenurile vechi. Au niște urechi, că le aud de oriunde! Nu știu cum fac, dar ajung la ele ca la magneţi! Au și albume cu trenuri de peste tot! Așa au aflat și de noi. Vin, îi plimbăm, se încântă de peisaj, de tren, de cum l‑am păstrat, de tuneluri și viaducte.“
Șeful de tren face o pauză. „Simţiţi…? Acum urcăm, avem 15‑20 de kilometri la oră. Locomotiva e ca un om, merge după puteri! Dar nu e problemă, ajungem întotdeauna la destinaţie, n‑a fost să nu ajungem! În ’65 a avut loc un accident, atunci au murit și șeful de tren, și conductorul, dar de atunci, niciodată! Acum doi ani s‑a împotmolit locomotiva în zăpadă, erau niște viscole că nu le‑a putut răzbi! Dar într‑o jumătate de oră a venit echipa de intervenţie și ne‑a dat drumul, am ajuns cu bine sus”.
Au fost emoţionaţi în toamnă, la serbarea trenului, când i‑au avut călători pe ambasadorul Austriei și pe cel al Cehiei și tot alaiul oficialilor. Deși, de obicei, oaspeţii, turiștii, stau în primul vagon și localnicii în al doilea ca să nu‑i incomodeze, ambasadorii s‑au așezat printre localnici, în vagonul din urmă. „Niște domni”, au spus oamenii locului. De altfel, legenda spune că și regele Carol I, în călătoria sa incognito spre București, ar fi mers cu acest tren.
Casa din tren
Tot personalul care este angajat pentru „Semmeringul Bănăţean” are pregătire specială pentru acest tip de traseu și de tren. Cei care nu au calificarea aceasta nu pot conduce trenul „ăl bătrân”.
Trenul merge greu, are cel mai complicat traseu și cea mai veche locomotivă, făcută special pentru el. Se împletește pe după munte, caută locul lui alunecos, de demult, trece prin tuneluri și se avântă unde pădurea se lărgește și calea lui devine mai lină. În vale se văd prăpastia și locul în care, spune Rozsa Florin, șeful de tren, a văzut zilele trecute un lup maroniu, cam costeliv, care traversa valea la pas, „ca un câine care merge de la o casă la alta, nici grăbit, dar nici trândav”.
Șeful de tren deapănă povestea lor mai departe, completat pe alocuri de colegul lui Marius, revizor tehnic. Marius Benţa l‑a avut pe tatăl lui „revizor de cale“, dar a avut și un unchi care a fost șef de tren. Prima călătorie cu trenul acesta a făcut‑o la 12 ani. Pe atunci avea locomotivă cu aburi și era mixt. „Eram uimit, povestește revizorul, am avut emoţii și un pic de frică. Nu mă așteptam să trăiesc, mai târziu, mai mult în tren decât în casă! Dar mi s‑ar rupe sufletul să nu mai fie, e păcat de Dumnezeu! Calea asta ferată, dacă o închid, se distruge. Se împădurește cât ai clipi, o fură, ne trezim că n‑o mai avem și a făcut‑o mână de om la 1800! S‑a murit pentru ea!”
Azi‑dimineaţă trenul le‑a dus pe femei la piaţă, la Anina și acum, seara, trebuie să le ia înapoi. Deși el s‑a mai întors o dată la Oraviţa, nu le‑a putut aduce, căci pornește aproape imediat, stă doar preţ de câteva minute. Ce să faci în Anina, la târg, în câteva minute?! Așa că n‑au a se întoarce decât cu trenul de seară. Cine a făcut orarul, adică Regionala CFR, a greșit, dar pas de‑l mai întorci. Ei comunică orarul, nu‑l discută. Primarii din Oraviţa și Anina sunt și ei nemulțumiți de cum se poartă Ministerul Transporturilor și SNCFR‑ul cu trenul lor și cu calea ferată în care nu s‑a mai investit de multă vreme, dar nu pot să se înţeleagă cu ei, sunt „ca lumi paralele“.
„Iancu Stan e bolnav de singurătate”
Ajungem în gara din Anina pe înserat. Urcă femeile de la piaţă și pornim imediat înapoi, spre Oravița. La Lișava mai urcă un bărbat și, spre deosebire de ceilalţi, se așază lângă mecanici, are ceva de povestit cu ei. „Iancu Stan e bolnav de singurătate“, spun ceilalţi și râd. Îl poftesc la un cornuleţ, le‑au cumpărat din gară, din Anina. Au și o sticlă de suc. „Dar ce, mă, e ziua ta?“ îl întreabă pe șeful de tren. Apoi vorbesc de‑ale lor, despre oi, porci, despre lupii care le‑au „spart“ oile și despre „ce‑o mai fi cu trenul ăsta“. „Io zic să se menţină“, spune Stan după o pauză lungă, timp în care parcă tot la asta s‑a gândit. „Este necesar, pentru că poate ajuta turismul și, dacă se deschide ceva la Anina, sau dincoace, ce facem? Îl înfiinţăm la loc? Îl punem de unde nu mai e?“
Și, dintr‑odată, își amintesc de vară. Revizorul mai bagă cărbune pe foc și trenul gâfâie prin întuneric. „Vara se văd nucii pe munte, nicăieri n‑o să vedeţi așa ceva, piscuri și nuci, cum ar fi stejarii sau mestecenii în alte părţi, noi avem păduri de nuci!
Avem și magnolii, tise, avem veri calde și ierni mai blânde, se simte aerul din vale, de la mare. Dar cel mai mult avem cireșe, e plin de cireșe vara, peste tot cireșe, cireșe“, ne spune șeful de tren în speranţa că ducem vorba mai departe, pe vreun blog de care nici nu prea știe ce e, dar le‑a făcut foarte bine pentru tren.
Fiecare cu un picior de porc
Și, ca să‑l completeze, revizorul vine cu povestea iernii: „Să vedeţi de sărbători, iarna, cum e la noi obiceiul ca finii să meargă la nași.
A doua zi după revelion pleacă toţi de acasă. Fiecare duce un picior de porc plocon la nași. În niște desăgi de pânză, fiecare cu piciorul lui (ăilalţi râd de revizor și „piciorul lui“ și‑l corectează: al porcului!).
„Bine, băi, că sunteţi voi…! Așa și, să vedeţi atunci, trenul plin de fini și de picioare de porc!“
Rozsa Florin scoate din geantă o muzicuţă. A cumpărat‑o de la Lidl. N‑ar fi rău să înveţe să cânte pentru la vară; când vin turiștii cu chitarele, el să cânte din muzicuţă! Așa, că tocmai și‑a amintit și caută în telefonul lui o melodie, e cântecul trenului lor, compus de Cristian Buică.
Din aparatul de plexiglas răsună o melodie gâtuită, dar veselă. E despre Semmeringul Bănăţean și tot trenul o ascultă înfiorat de emoţie. Șeful de tren, care o știe deja pe de rost, ne anunţă: „Și acum urmează finalul de la început!”
Articolul este ilustrat cu fotografii realizate de Loránd Vakarcs
Expertul în cyber security Răzvan Ceuca atrage atenția asupra vulnerabilității sistemelor democratice în fața atacurilor hibride, în special în procesul alegerilor. Cu exemple concrete și o analiză detaliată, el oferă o perspectivă nouă privind impactul noilor tehnologii asupra stabilității politice. Răzvan Ceuca este expert în relații externe la New Strategy Center – NSC.
În interviul care urmează, el explică modul în care rețelele de socializare influențează rezultatele alegerilor, transformând candidați obscuri în figuri politice cu succes la electorat.
Totodată, Ceuca subliniază lipsa de reacție a instituțiilor statului în combaterea unor astfel de amenințări și evidențiază necesitatea unor reglementări mai stricte pentru a proteja procesele democratice.
— Noutatea este atât de șocantă și de neobișnuită încât prima întrebare care ne vine în minte tuturor este dacă au rețelele de socializare puterea de a scoate un președinte dintr-un personaj aproape-necunoscut?
— Da, fără doar și poate. Rețele de socializare permit și facilitează scoaterea din anonimat a unui candidat la prezidențiale, mai ales dacă acesta are în spate o echipă de specialiști în comunicare pe social media, care cunosc atât lacunele legale și tehnice ale acestor platforme, cât și cele mai eficiente modalități de exploatare a algoritmilor acestor aplicații.
Odată cu apariția și evoluția Web 2.0, marcat de un grad ridicat de interactivitate și colaborare cu utilizatorii, o conectivitate la rețea mai răspândită și canale de comunicare îmbunătățite, rețelele de socializare devin instrumente de comunicare orizontală în masă, unde fiecare utilizator joacă atât rol de consumator, cât și de creator de conținut. Cu alte cuvinte, fiecare utilizator ajunge să fie un amplificator de narațiuni promovate de un candidat electoral pe care îl favorizează.
De pildă, așa cum arată rapoartele desecretizate ale CSAT, Călin Georgescu s-a folosit de o rețea bine structurată de 25.000 de conturi de TikTok, coordonate pe Telegram și Discord, și 100 de influenceri pentru a câștiga capital electoral. Dincolo de o exploatare eficientă a algoritmilor platformei TikTok folosind haștaguri și alte elemente de comunicare personalizată, persoanele implicate în campania de promovare a candidatului în cauză au exploatat câteva lacune.
Legal, TikTok, care în România are 8,9 milioane de utilizatori, nu acceptă reclame politice plătite, dar acest fapt e contrazis de realitatea în care majoritatea covârșitoare a conținutului rămâne nemarcat (adică fără CMF-ul emis de AEP). În plus, conturile sunt verificate superficial: ele se declară de divertisment, dar fac propagandă politică la vedere. Așadar, așa arată rețeta de succes prin care platforma se exonerează de orice vină, iar publicitatea electorală e etichetată drept „divertisment”. Așa se iese din cvasianonimat în anul electoral 2024.
— Cum vom privi rețele de acum înainte: ne sunt prietene sau dușmani?
— Rețelele de socializare sunt ceea ce le permitem noi să fie, nu neapărat ceea ce am vrea noi să fie. Ele sunt ca orice altă armă care poate fi folosită și pentru a ne apăra legitim, dar și pentru a trage un glonț într-o persoană fără un motiv legal întemeiat.
Așadar, putem folosi social media și ca să ne informăm cu privire la subiectele noastre de interes, dar și ca să devenim niște actori care diseminează și amplifică niște narațiuni strategice sau tactice care servesc agendelor politice ale unor candidați electorali sau – după cum au arătat și recentele alegeri prezidențiale din Republica Moldova și investigațiile jurnalistice de peste Prut în contextul acestora – chiar ale unor state. Câtă vreme, ca utilizatori, avem grijă ce date personale le oferim, ce nivel de igienă cibernetică și politică ne cultivăm și ce fel de conținut permitem să ne fie livrat sub nas, ele ar putea fi niște prieteni de nădejde.
Însă, câtă vreme, ca utilizatori, nu suntem responsabili, iar, ca guverne, nu le reglementăm strict, rețelele de socializare pot ajunge – iar rezultatele primului tur ne-au demonstrat că deja au ajuns – cel mai mare dușman al democrației, folosind împotriva sa exact valorile ei care o fac atractivă, cum ar fi pluralismul politic și libertatea de exprimare.
„România nu și-a invățat lecția din precedentul prezidențial din Republica Moldova și a subestimat grav influența malignă a Rusiei în contextul unor alegeri importante pentru orientarea sa de politică externă”. — Răzvan Ceuca, expert în relații externe la New Strategy Center – NSC
— Este oportună reglementarea mai strictă a activității de pe rețele în perspectivă politică?
— Da, turul I a fost un semnal de alarmă că avem nevoie de reglementări mai stricte și mai clare. La nivel global, în ceea ce privește interferențele hibride în procesele electorale, avem, de exemplu, una din cele 8 norme propuse de către Comisia Globală privind Stabilitatea Spațiului Cibernetic, care și-a desfășurat activitatea între 2017 și 2019.
Norma de protecție a infrastructurii electorale prevede faptul că „actorii statali și nonstatali nu trebuie să urmărească, să sprijine sau să permită operațiuni cibernetice menite să perturbe infrastructura tehnică esențială pentru alegeri, referendumuri sau plebiscite”. Însă aici vorbim de o normă, o expectanță de comportament responsabil în context de alegeri, nicidecum de o lege sau un regulament. Astfel, câtă vreme normei îi lipsește caracterul punitiv legal, ea poate fi încălcată fără repercusiuni majore de actorul care interferează cu procesul electoral. La nivel european, în schimb, dispunem de acte legislative care reglementează activitatea rețelelor de socializare, însă și acestea au lacunele lor. Contrar opiniei publice care militează pentru interdicția TikTok, opinie care, personal, mi pare deplasată pentru că, pe de o parte, utilizatorii vor migra oricum spre alte platforme care le vor oferi aceleași funcții și beneficii, iar, pe de altă parte, aceștia vor invoca motive de lezare a dreptului la liberă exprimare, consider că o abordare mai eficientă ar fi reglementarea mai strictă și mai clară a rețelelor de socializare și consolidarea mecanismelor prin care acestea să fie forțate să modereze mult mai atent conținutul cu caracter electoral, natura conturilor care îl diseminează, precum și mecanismele de early warning în cazul utilizării lor de către state cu intenții malițioase. În această categorie putem include și Telegram, total nereglementat – a se vedea cazul arestării lui Pavel Durov – care servește drept platformă de mobilizare și coordonare în contextul campaniilor de interferență hibridă.
— Ca specialist în domeniul cybersecurity, ce v-a sărit în ochi din raportul instituțiilor publicat de CSAT?
— În primul rând, România nu și-a invățat lecția din precedentul prezidențial din Republica Moldova și a subestimat grav influența malignă a Rusiei în contextul unor alegeri importante pentru orientarea sa de politică externă. Politic, așa cum reiese din rapoartele desecretizate, Rusia a exploatat componenta de „sharp power” a influenței sale maligne, deoarece, folosind mijloace cibernetice și informaționale avansate, aceasta a manipulat percepția electoratului pentru a influența și submina sistemul politic și electoral din România.
Tehnic, vorbim de utilizarea TTP-urilor (tehnicilor, tacticilor și procedurilor) specifice repertoriului de operațiuni cibernetice rusești: utilizarea de conturi false de troli și boți bine coordonate pentru a disemina conținutul despre Călin Georgescu, utilizarea modulelor de IA generativă, folosirea mecanismelor de comunicare personalizată etc. Toate aceste eforturi – la care se adaugă și cele financiare – pentru a-l transforma pe Călin Georgescu în ceea ce noi, în științele politice, numim „candidat manciurian”: acel personaj care trezește din „somnul cel de moarte” o bună parte a electoratului cu narațiuni potrivite pentru fibra sa morală pentru ca, mai apoi, să servească unor interese străine, nicidecum unora suverane. Iar asta ne duce la punctul doi: pasivitatea instituțiilor guvernamentale.
Am stat de vorbă cu Anca în șopronul unei ceainării, o raritate în mediul rural de la noi, încercând să aflăm cum a reușit să reînvie satul.
Anca dă viață unui sat din Transilvania de mai bine de douăzeci de ani. Atunci când aproape toți plecau, ea a rămas. Ba mai mult, l-a adus cu ea și pe francezul Charlie, care venise în România cu o bursă Erasmus, când ea era studentă la Sibiu.
Au hotărât să rămână în satul ei natal, pentru că „locul acesta avea mai mare nevoie de ei decât oricare altul”.
În continuare, un reportaj scris în urmă cu mai bine de 12 ani, avându-i ca protagoniști pe actualul Rege Charles al III-lea, Hans Schaas din Richiș și, bineînțeles, Anca și Charlie!
Emil Cențiu, un pasionat de educație STEAM și Software Developer în Londra, a pornit într-o aventură unică, traversând Europa pe bicicletă pentru a strânge fonduri în sprijinul Romanian Science Festival (RSF), primul și cel mai mare festival național de promovare a științelor în rândul elevilor.
El va parcurge un traseu care, la capătul său, va însuma 2462 de kilometri, trecând prin 10 țări și anume: Regatul Unit, Franța, Olanda, Belgia, Germania, Republica Cehă, Austria, Slovacia, Ungaria și România. Plecarea a avut loc vineri, 30 august din Trafalgar Square, Londra, iar sosirea la Pitești este prevăzută pentru 17 septembrie, cu ocazia celei de-a cincea ediții a Romanian Science Festival.
Emil este implicat în aceast proiect ca mentor încă de la prima ediție, când era student la Universitatea Bristol din Marea Britanie.
Anul acesta RSF se află la a cincea ediție care este și cea mai de amploare. În lunile septembrie și octombrie RSF se va organiza în patru județe: Argeș (18-21 septembrie), Maramureș (18-22 septembrie), Iași (2-5 octombrie), Cluj (11-13 octombrie).
Emil este susținut de o echipă de voluntari RSF care se ocupă de toate detaliile logistice, de la planificarea traseului și rezervarea cazărilor, până la asigurarea proviziilor necesare.
Oana Romocea, co-fondator Romanian Science Festival a declarat pentru Presshub: „Romanian Science Festival a fost creat cu scopul de a oferi o platformă prin care orice român din diaspora, care dorește să contribuie la susținerea educației în România, să o poată face într-un mod semnificativ, oferind fie expertiză, voluntariat sau resurse. Emil este un exemplu remarcabil în acest sens. În cadrul RSF, el nu doar își aduce expertiza academică și profesională, dar anul acesta și-a îmbinat pasiunea pentru ciclism cu dorința de a contribui la educație. Emil este o sursă de inspirație pentru noi toți din comunitatea RSF și sunt convinsă că va fi, de asemenea, o inspirație pentru toți participanții la festivalul nostru.”
De ce această călătorie?
Educația STEAM (Știință, Tehnologie, Inginerie, Artă și Matematică) joacă un rol crucial în dezvoltarea tinerilor, oferindu-le abilități necesare pentru succesul în carieră și viață. Cu toate acestea, mulți elevi din România, în special din zonele defavorizate, rurale sau urbane mici, nu au acces la resursele și oportunitățile necesare pentru a explora aceste domenii.
Romanian Science Festival își propune să schimbe această realitate, organizând anual evenimente educative și programe de mentorat, aducând știința mai aproape de tineri, prin metode practice și non-formale, ateliere științifice și programe de mentorat.
Fondurile strânse în urma acestei călătorii pe bicicletă vor contribui la:
Sponsorizarea unei Caravane RSF în mediul rural: oportunitățile sunt considerabil reduse pentru copiii care locuiesc și studiază în sate și orașe mici; de aceea, RSF își propune să atragă o participare de 30-50% din această categorie de copii. Anul acesta RSF va ajunge în 16 sate și localități mici din patru județe: Argeș, Maramureș, Cluj și Iași.
Achiziționarea materialelor necesare pentru experimente: majoritatea participanților la evenimentele RSF nu a făcut niciodată un experiment științific în cei 12 ani de școală. RSF este prima lor ocazie de a participa la experimente științifice practice.
Extinderea festivalului: organizarea de evenimente în mai multe județe din România. În fiecare an RSF dorește să adauge încă două județe în programul evenimentelor.
În pline pregătiri pentru aventură, Emil (în centrul fotografiei) ne-a declarat: „Nu cred că este niciun secret că drumul către cunoaștere este pavat cu efort. Aceasta călătorie este o invitație la reflecție, o oportunitate de a vedea lumea prin ochii unui explorator, fie el științific sau sportiv. La fel cum un experiment necesită o pregătire meticuloasă și foarte multe ore de muncă, și această aventură mă va pune la încercare atât fizic, dar mai ales mental. Cu toate acestea, la fel ca în știință, satisfacția vine odată cu depășirea obstacolelor. Alătură-te în această călătorie și hai să demonstrăm împreună că știința este o aventură care merită tot efortul!”
Cum puteți ajuta?
Urmăriți călătoria: Pe paginile de social media RSF veți găsi actualizări constante despre traseu și provocările întâmpinate de Emil. Fiecare încurajare contează enorm și îi dă mai multă energie lui Emil. Fiți alături de el în această misiune pe care Emil și-a asumat-o.
Donați: Fiecare donație, oricât de mică, contează și va contribui la dezvoltarea viitoarelor generații de oameni de știință. Puneți dona accesând linkul aici: https://diasporalocala.galantom.ro/p/emil
Împărtășiți această inițiativă: Spuneți-le prietenilor și cunoștințelor despre campania lui Emil și încurajați-i să se alăture în călătoria sa, pe ruta pe care Emil o va urma.
Romanian Science Festival este o inițiativă care s-a născut din dorința de a implica cercetătorii și studenții români din diaspora academică în sistemul de educație din România cu scopul de a atrage elevii spre disciplinele științifice.
Trebuie spus că, în prezent, comunitatea mentorilor RSF este formată din peste 150 de mentori – studenți, cercetători și profesioniști români din diasporă – care se implică în diferite activități ale Romanian Science Festival: târguri de știință, webinarii, vizite la clasele online, concursuri și programe de mentorat. În fiecare an, tot mai mulți tineri specialiști din diasporă se alătură inițiativei.
De la lansare în 2019, Romanian Science Festival a adus știința în peste 200 de școli din România și au ajuns la peste 133.000 de elevi din toate mediile sociale.
În 2022, Romanian Science Festival a fost premiat la Berlin de către Falling Wall Foundation în categoria Science Engagement, inițiativa fiind declarată câștigătoare din peste 1350 de proiecte de promovare a disciplinelor STEM la nivel global.
Festivalul are două obiective principale. În primul rând, își propune să construiască o punte de legătură între diaspora academică și contextul educațional actual din România, oferind astfel modele de succes și orientare în carieră tinerilor din România.
În al doilea rând, evenimentul dorește să ofere o platformă celor care sunt pasionați de știință, cultivând astfel parteneriate locale cu organizații autohtone, inițiative locale și instituții de învățământ pre-universitar și universitar.
S-a născut la Crușeț, unde vecini îi erau bunicii și mama Monicăi Lovinescu. Cei din familia Bălăcioiu au și botezat-o, de aceea poartă numele unei surori a Ecaterinei Bălăcioiu-Lovinescu – Azota.
Azota Popescu are acum 84 de ani. Ar fi putut să se odihnească la pensie dar de mai bine de 25 de ani cutreieră casele de copii orfani, construiește centre pentru ei și bate culoarele puterii prin București, încercând să schimbe legea adopțiilor pentru ca zecile de mii de copii orfani ai României să nu rămână condamnați la suferință, victime sigure ale sistemului.
Destinele împlinite ale copiilor adoptați și în același timp destinele rătăcite ale copiilor neadoptați, deveniți adulți marginalizați în risc de excluziune socială, au motivat-o, la începutul acestui an, să solicite din nou sprijin parlamentarilor pentru modificarea articolelor care îngreunează enorm adopția națională și fac imposibilă adopția internațională.
Propunerile formulate au fost transmise Subcomisiei pentru Drepturile Copilului din Camera Deputaților, și ulterior, au fost analizate în cadrul unei întâlniri informale cu președintele Subcomisiei.
Propunerile însă, au fost ignorate de membrii Subcomisiei, „care nici măcar nu au participat la întâlnirea organizată”.
Documentul înaintat solicită mai multe îmbunătățiri ale legii, dar în primul rând cere renunțarea la condiția prin care familiile de români stabilite în străinătate sunt obligate să locuiască 6 luni pe teritoriul României.
De ce să lupți
După 35 de ani la catedră, o serioasă carieră didactică, Azota avea de ales între o viață liniștită, dedicată nepoților sau să se implice în cauza, aproape pierdută în România, a copiilor fără părinţi. Îi descoperise prin casele de copii în perioada când lucra la pionieri. Erau copiii nimănui. Nici măcar ai statului. Cei mai multi fără certificatul de naștere, fără un nume, fără copilărie. Bolnavi si flămânzi, condamnați la pieire.
Plină de compasiune și de revoltă pentru starea jalnică în care i-a cunoscut pe copiii din casele de copii din Victoria și Săcele, judetul Brașov, s-a întrebat: „Ce-ar trebui să facă pentru a salva acele ființe umane fragile și nepuncioase, condamnate de comunism la o viață închisă între ziduri reci și întunecoase? Cine și ce anume ar trebui făcut pentru copiii uitați printre străini de cei care le-au dat viață?” Întrebările fără răspuns de atunci au devenit obsesie între timp.
„Acele chipuri palide în zdrențe, priviri stinse, părul nespălat, bubițe la năsuc, piciorușele desculțe pe cimentul năclăit. Flămânzi și murdari. Se repezeau la geantă. «Ce mi-ai adus? Tu ești mama mea»? Pentru mine, sunt de neuitat!”, mărturisește acum Azota.
Fapte
Anii au trecut, ducând cu ei povara unor imagini ale suferinței și umilinței copiilor abandonați.
Până când, odată ce a ieșit la pensie, Azota Popescu a înființat Asociația Catharsis cu care a început să se ocupe de problemele copiilor din orfelinate.
În parteneriat cu fundația americană Hope Cottage Dallas a pus bazele primei rețele de asistenți maternali profesioniști în România. Trainingul organizat la sediul Asociației in două module, la care au participat specialiști ai Protecției Copilului Brașov, Buzău, Covasna, Harghita, Ilfov, Prahova, a contribuit considerabil la golirea caselor se copii.
„Au apărut primii asistenți maternali și odată cu ei, oportunitatea alternativei la o viață normală de familie. Mii de copii au părăsit orfelinatele În primele două luni, Protecția copilului încerca reintegrarea în familia biologică. În următoarele două se căuta o familie de adopție internă. Iar în ultimele două luni, copilul neintegrat și nedorit într-o familie de adopție națională avea dreptul la adopție internațională. Aici interveneau ONG-urile, 105 la vremea aceea. Asigurau celeritate și transparență procedurilor de adopție”, rememorează Azota.
Astăzi se mândrește cu adopțiile intermediate de Catharsis, interne și internaționale. A schimbat vieți, destine și mentalități. Mulți dintre tinerii adoptați internațional s-au întors în țară pentru a-și cunoaște familia biologică și patria natală.
În semn de solidaritate cu orfanii României, ei au inițiat campanii de promovare a adopție internaționale, au participat la dezbateri publice în Parlamentul României și au organizată grupuri de lobby pe rețelele sociale.
Azota vorbește, însă, cu tristețe despre zecile de mii de copiii nedeclarati adoptabili, „blocați abuziv și ilegal” în sistem până la majorat.
„Toti au plecat săraci din sistem, debusolați, măcinați de boli si suferință, condamnați pe veci la sărăcie, suferință si umilință. De la ei am aflat despre abuzurile emoționale, fizice si chiar sexuale din centrele de plasament, despre constrângeri si frustrări, absenteism școlar, dependență de medicamente, țigări și alcool. Toate acestea bine ascunse între coperțile unui dosar de carton. Dosare uitate prin rafturi și sertare.”
Între timp, Asociația Catharsis a reușit să construiască primul centru de zi pentru copiii nevăzători din județul Brașov, cu fonduri externe (oferite de General Electric, Bank Hannovra, Cehia și Budapesta). Și tot cu fonduri externe l-a dotat cu echipamente speciale de standarde europene (donate de partenerii din Italia: Oasi dell’Accoglienza Fano, Centrul de nevăzători Bolzano, Asociația Nevăzătorilor Lecce si Catania; Fundatia Forum din Olanda, fundația Hope Cottage Dallas, Clubul FriendshipForce Dallas & Sacramento).
Unic în România, Centrul de zi pentru copii nevăzători Brașov este o premieră națională în învățământul românesc.
Dorința Azotei de a-i scoate pe copiii nevăzători din beznă și monotonie, de a-i învăța să folosească bastonul alb, de a-i pregăti pentru integrare, de a-i integra în școlile brașovene din cartier, a devenit realitate.
La Centrul de zi Rază de lumină Brașov, copiii nevăzători au socializat, au învățat să scrie și să citească în alfabetul Braille (mașinile dactilo-Braille fiind aduse de Azota din Italia). Să navigheze pe calculatoare adaptate la voce sintetică (primele 6 calculatoare fiind aduse de Azota din Dallas, următoarele șase din Sacramento). Și-au format deprinderea de a se orienta în spații închise, dar și înafară, folosind bastonul alb. Zeci de bastoane fiind aduse de Azota din Catania. Mobilierul centrului a fost oferit de fundația americană Hope Cottage din Dallas. Ceasurile și termometrele vorbitoare, jocurile didactice și jucăriile educative, un microbuz pentru transportul copiilor nevăzători spre si de la centru primit din Olanda.
Eforturilor Catharsis li s-a alăturat și o firmă brașoveană, compania Schaeffler România, oferind suport financiar pentru cercul de pictură Soarele din Suflet, care a facilitat accesul copiilor nevăzători la o viată școlară normală. Cu ochii minții, copiii nevăzători pictează soarele și cerul, florile de câmp și fructele de toamnă. Picturile lor dat strălucire unor expoziții județene și veselie sălii de recepție?
În prezent, fondatoarea Centrului de zi pentru copiii nevăzători îl consideră cel mai îndrăzneț proiect dedicat Egalității de Șanse și Nediscriminării copiilor cu Dizabilități de vedere.
Toți pereții din sediul Asociației Catharsis Brașov sunt împodobiți cu diplome și premii, cu chipuri de copii în brațele părinților adoptivi și de tineri laureați, destine salvate, de pe toate meridianele lumii.
„Bogdan este student masterand la Universitatea Transilvania. Andreea este studentă în primul an la Psihologie. Adina și Tudorel au terminat liceul. Andrei a terminat 10 clase, Carmen opt…”, încearcă fosta profesoară să ni-i prezinte.
Azota a hotârât să nu obosească
Acum aproape 25 de ani, la propunerea orfanilor și împreună cu ei, a pornit campania „Vrem o Românie fără orfani”. Era 1 Iunie 2010, Ziua Internatională a Copilului. România avea peste 70.000 de copii instituţionalizaţi și doar 600 erau declarați adoptabili.
Campania și-a propus schimbarea legii adopției care menține zeci de mii de copii suspendati în sistem până la majorat, îngreunează adopția națională și face imposibilă adopția internațională, cu o lege care să garanteze dreptul la o familie fiecărui copil separat definitiv de părinți.
A inițiat și organizat 15 dezbateri publice pe tema adopţiei, dintre care 9 la Brașov, patru în Parlamentul României, două la ANPDCA și una la Guvern. A organizat două meetinguri in Piața Victorei și două conferințe internaționale pe tema Abandoned for life. A reușit astfel să determine de patru ori modificarea legii adopției dar articolul care condamnă orfanii României la o viață fără familie a rămas neatins.
Drama multora dintre tinerii dezinstituționalizați este motivul pentru care Azota le-a scris recent celor mai importanți lideri politici care decid soarta copiilor orfani sau abandonați, lăsați în grija statului.
Are o listă lungă de personaje, toți președinții de țară și toți premierii României cărora le-a scris de-a lungul timpului. Doar doi i-au răspuns, în tot acest timp, însă pentr a o îndruma spre parlament. Ceilalți nu i-au răspuns deloc.
Azota a mers în Parlament. Însă Parlamentul „nu era acasă”
Propunerile formulate în timpul dezbaterii de la Brașov la începutul anului 2024 au fost transmise Subcomisiei pentru Drepturile Copilului din Camera Deputaților, și ulterior, au fost analizate în cadrul unei întâlniri informale cu președintele Subcomisiei. „Însă, propunerile noastre au fost ignorate de membrii Subcomisiei, care nici măcar nu au participat la întâlnirea organizată”, spune președinta Catharsis.
Pe scurt, propunerile lor vizează renunțarea la unele condiții greu de îndeplinit de familiile de români stabilite în străinătate care doresc să adopte copii din România.
„Sesizăm absurditatea, lipsa de logică a Art. 3 al Legii 273/2004, modificată și republicată în martie 2021care creează dificultăți inimaginabile cetățenilor români stabiliți în străinătate care aleg procedura adopției interne: unul dintre cei doi soți, de regulă soția, renunță și chiar pierde locul de muncă, diminuarea veniturilor, renunțarea la o viață de confort în familie, sacrificii pe perioada celor 6 luni de ședere obligatorie pe teritoriul României, înainte de a depune cererea pentru obținerea Atestatului”, se spune în documentul propus.
„Legea adopției în vigoare, modificată de patru ori până în prezent, nu servește interesul superior al miilor de copii refuzați pe procedura adopției interne, peste 5.000. Dimpotrivă, le reduce spre zero șansa la o familie proprie și permanentă”, precizează motivația documentului susținut de Azota și Asociația Catarsis pe care o conduce.
Acestei inițiative i s-au alăturat și alte organizații neguvernamentale.
În forma ei actuală, legea a produs consecințe grave, după cum arată documentul înaintat de Catarsis.
Peste 40.000 de copii sunt instituționalizați în prezent, dintre aceștia :
doar 7.057 sunt eligibili la adopție, dintre care
doar 1.377 au fost adoptați în cursul anului trecut, deși erau atestate 2.799 de familii, dintre care 64 pe procedura adopției internaționale
doar 10 copii au fost adoptați pe procedura adopției internaționale, deși erau adoptabili peste 5.000.”
În opinia Azotei Popescu aceste date statistice sunt mai mult decât o oglindă în care se văd mii de copii cu probleme psihice, boli incurabile, neglijați, frustrați, umiliți, condamnați la pierire, în loc să crească înfloritori într-o familie de adopție. Este drama cu care se confruntă societatea românească în ultimii 20 de ani.
„Vă mai amintiți de cazul Sorina, refuzată de 120 de familii pe procedura adopțiilor interne? Este cel mai elocvent exemplu de eșec al statului român transformat doar de puterea de luptă a familiei adoptive într-un caz fericit. Sorina zâmbește astăzi din mijlocul unei familii iubitoare, din Statele Unite ale Americii”, explică Azota situația copiilor orfani în raport cu adopțiile internaționale.
Portret de femeie: Azota Popescu
Azota Popescu (în sacoul cu dungi) la Crușeț, județul Gorj, în 4 noiembrie 2023
Nascută la Crușet, pe 23 aprilie 1940, Azota era cea mai mică dintre cei cinci copii ai unei familii modeste. A terminat Școala primară de 7 ani în sat, după care a urmat Școala Pedagogică Mixtă din Craiova.
Absolventă cu media 10, a întrat la Conservatorul din Cluj fără examen de admitere, dar, un an mai târziu, după decesul tatălui, a renunțat și s-a înscris la facultatea de Litere de la Universitatea Babeș-Bolyai, „cărțile fiind mai ieftine decât pianul…”
S-a căsătorit cu un ofițer de radiolocație, care lucra într-o Unitate Militară situată pe Vârful Muntelui Băisoara.
A dat naștere la doi copii, primul a murit când avea 6 luni, al doilea, tot băiat, este bine realizat pe plan familial și profesional și are 62 de ani.
Are două nepoate, „cea mică studiază Medicina la Bruxelles, cea mare este absolventă, a studiat, lucrează și locuiește la Londra și a obținut cetățenie britanică”.
