Etichetă: Ruxandra Hurezean

Lebăda neagră sau Povestea semințelor răsărite din asfalt

lebada-neagra

Duminică a avut loc la Cluj, în premieră, o piață de schimb de semințe organizată de Eco Ruralis și Asociația Română de Permacultura: Piața Semințelor Libere. Au venit tineri, dar nu numai, din toate părțile, au adus semințe de la bunici și au luat alte semințe, de la alți bunici, din alte gospodării. În principiu,aceste semințe ar trebui să fie de la cei care practică agricultura tradițională și nu folosesc semințe modificate genetic.

Însă, problema cu aceste semințe tradiționale este că ele sunt pe cale de dispariție. Cât de gravă este situația am înțeles într-o după amiază acum doi ani când l-am vizitat pe Attila Zocs, președintele organizației Eco Ruralis, la sediul lor, undeva în spatele magazinului Sora. Stătea acolo cu o colegă și puneau ultimele semințe de la bunicii lor în niște borcănele cât degetarul. 55 de semințe de ceapă de Gherla mai reușise Attila să găsească la bunica lui și le punea cu grijă în borcănel, lipea apoi o etichetă. Avea un fel de bibliotecă cu astfel de gheomotoace în sticlă, toată zestrea genetică a culturilor din partea asta de lume. Celelate semințe din comerț, îmi explica Attila, sunt denaturate, tratate, contaminate, modificate. Legumele nu vor mai putea fi niciodată aceleași dacă nu salvăm măcar câteva plante care să fie așa cum le-a lăsat Dumnezeu. Iar biroul minuscul al copiiilor de la Eco Ruralis pare o Arcă a lui Noe în mijlocul orașului. Attila nu are mai mult de 30 de ani.

Pe Florin l-am cunoscut când se întorsese din Statele Unite, după o experiență nefericită la Bursă, unde a pierdut mult. E absolvent de științe economice dar și student la Științe Agricole. A lăsat marile metropole și mirajul banilor, a închiriat un teren la marginea Clujului și face permacultură. Pare un concept nou dar e și vechi în același timp, un fel de agricultură care îmbină grija față de om cu cea față de natură, asigură eternitatea.

Ei sunt doar câteva „semințe” pe care o mână nevăzută le-a aruncat pe fața pământului și din care a răsărit speranța. Deși au fost crescuți pe asfaltul străzilor de oraș, copii ai televizorului, ai internetului, ai căilor considerate fără întoarcere!…

Neîndrumați de părinți, pentru că ei au fugit cândva de sat, crescuți în fața blocului, cu cheile la gât, copiii de asfalt ne surprind, ei se întorc primii „acasă”. Fac organizații, asociații, caută pământ, cultivă legume, descoperă o anume agricultură, una adevărată, înteligentă, noi forme și mijloace de a modela forța pământului. Îmbracă iile bunicelor, fac din ele opere de fashion Art, caută mâncarea fără aditivi, circulă cu bicicletele și se mută la sate. Își fac case din paie, își învață copiii să trăiască în preajma animalelor, scriu cărți despre asta. Iar întorsătura neașteptată pe care o iau lucrurile mi se pare a fi o frumoasă Lebădă neagră.

Teoria Lebedei negre îi aparține unui autor de mare succes, Nicholas Taleb și este un fel de avertisment asupra surprizelor. Oamenii, în general, cred că viața merge mai departe cum a fost și până atunci. Adică, de regulă, da, lebedele sunt albe! Însă, câteodată, spune Taleb, apare Lebăda neagră. Neprevăzutul. Așa cum au fost războaiele mondiale, așa cum a fost criza din 2008. Lebedele negre sunt adesea neplăcute, dar pot fi și Lebede negre pozitive. (O astfel de Lebădă neagră a fost computerul.) Ele se produc mai lent, construcția este mai grea și mai anevoioasă decât distrugerea, dar sunt acele surprize plăcute care salvează speranța. Salvează lumea, fără măcar ca ea să-și dea seama.

(Articol publicat pe http://www.transilvaniareporter.ro)

România lui Schlattner

Schlattner1

Preot lutheran şi scriitor sas, Eginald Schlattner trăieşte alături de alţi cinci „saşi de înmormântat” la Roşia, lângă Sibiu. Satul este locuit în mare parte de rromi, dar care la recensământ s-au declarat români. Schlattner a făcut închisoare politică în anii 50 şi a fost acuzat că şi-ar fi trădat colegii. După 1990 nu a plecat odată cu familia lui şi celalţi 1200 de saşi, în Germania.

A rămas şi a început să le scrie. A scris la masa lui din casa parohială, un fel de sanctuar pentru istoria saşilor transilvăneni, în mijlocul viermuielii de tranziţie, trei romane. „Cocoșul decapitat”, publicat în Austria și distribuit în întregul spațiu germanofon, un succes. A fost reeditat și tradus în opt limbi, iar ulterior, adaptat pentru cinematografie.

În al doilea roman al său, „Mănușile roșii”, Schlattner descrie cu ton critic rolul său și trădarea la procesul politic de la Brașov, este un comentariu plin de profunzime, și poate de aceea atât de controversat, al ororilor ultimului veac.

În a treia carte a sa, „Das Klavier im Nebel” (Pianul din ceață), Schlattner ne spune povestea de dragoste dintre un sas și o româncă. În prezent se lucrează la traducerea cărții.

De fapt, cărţile lui sunt trei „scrisori” mai lungi către lume, către cei pe care îi iubeşte.

Acum, satul lui reînvaţă să trăiască, Eginald învaţă să îl ajute, iar lumea învaţă de la ei cum se poate reinventa. Acolo unde Europa nu a găsit o soluție, sasul din Roșia aplică deja planul. Eginald şi România traversează împreună purgatoriul istoriei.

Citește tot articolul!

Afaceri cu energie. Și un conte pierdut

Hidrocentrala

Într-o zi de luni, între orele 12 și 15, s-au vândut toate cele 14 microhidrocentrale scoase la licitație de statul român, din patru județe ardelene: Cluj, Bihor, Bistrița și Sălaj. Hidroelectrica a dat un comunicat entuziast: a luat 10,599 milioane de euro pe ele, 750 de mii de euro bucata. Presa a criticat însă afacerea proastă: investitorul îşi va recupera banii din energia vândută și din certificatele verzi, 300 de mii de euro pe an, în doar doi ani, în timp ce, în Uniunea Europeană, termenul mediu de recuperare a unei investiţii în energie este de 15 ani.

Citește mai departe!

Darul de weekend de la Gazetino. Cu mult dor

Vă mărturisesc, am avut o săptămână cumplită. Dar așa sunt oamenii, complicați și sunt mai frumoși așa complicați. După ce ne iubim și ne urâm ca tâmpiții, descoperim ce frumos e, că suntem pe aici și suntem împreună.

… mi-e dor deja să pornesc pe drumuri, să fac reportaje… de unde mă întorc de fiecare dată cu drag la ai mei în redacție, să le spun ce-am mai găsit în încâlcitura asta de sub ceresc!

Cred că am acumulat și eu ceva, nu bani că la asta sunt o catastrofă!, dar am acum multă putere de a iubi!

Și spun cu serioziozitate: doar ea face lucrurile să funcționeze. Toate celelalte sunt povești.

Muzica pe care v-o dăruiesc e cea pe care o ascult în mașină, când merg pe drumuri să caut oameni și poveștile lor. Ea mă duce înainte.

P.S.: Videoclipul e groaznic, scuze, dar n-a fost altul la Bastille, nu vă uitați la el

E vară fraţilor, e vară!

fermier 1

L-am găsit când căutam cai verzi pe pereţi, am să vă povestesc şi despre ei. Sunt nişte chestii care vor invada România pentru că prostia nu are limite.

Despre el vroiam să vă spun altceva. Are 33 e ani şi 1100 de hectare. Lanuri aurite îl înconjoară din toate părţile. Pământul îl seamănă singur. Ca să facă treabă bună şi grâul să răsară cum trebuie.

E harnic şi uşor timid. Se uită cu curaj numai la lanul lui aurit. Dar ştie, ştie de ce şi cum e bine să-ţi tăieşti viaţa.

În Transilvania Reporter de luni, toată povestea.

Acasă

hurezani-ultimele-111

Ai ce-ţi doreşti, asta cred azi. Lumea mea imperfectă să rămână aşa.

La Hurezani e toamnă. Pisicile s-au înmulţit, lămâiul e plin de lămâi (are chiar vârsta mea!), Supersonda din sat grohăie când o apucă, dar încă nu scoate nimic, vinul a ieşit dulce, găinile au scăpat netăiate, mama e tot mai bine, iar Vlad creşte frumos.

Vezi fotografiile și ce-o mai fi!

Curte Constituțională internațională

Ultima frontieră și anume, Curtea Constituțională la care ne uitămm toți cu speranță e și ea o instituție precară, cu vulnerabilități enorme legate de biografia judecătorilor, de prieteniile și dependențele lor politice. La asta se adaugă presiunile din media aparținînd politicienilor, presiunile străzii și ale unor pensionari manipulabili, cîteva cete de amețiți care-i cer curții decizia dragă lor.

Cît de tare poate fi o Curte Constituțională într-o țară ca a noastră?

După ce-am văzut că n-a fost în stare să ia o decizie privind faptele președintelui, dacă a încălcat Traian Băsescu sau nu Constituția și după ce a dat bir cu fugiții în concediu după referendum, îmi vine greu să cred că va lua o decizie tranșantă astăzi sau altcîndva.

Probabil că va pasa responsabilitatea altei instituții, așa cum a procedat și cu listele electorale cînd a trimis ministerele la lucru. E posibil ca și acum să se încurce în ițele validării-invalidării.

Dar, ca să construiești ceva solid trebuie să începi de pe pămînt ferm, de la certitudini.

Aș îndrăzni să spun că acum avem nevoie de o ruptură totală și că, pentru acest moment, un fel de 1866, avem nevoie de o curte de arbitraj internațională.

Ar fi imposibil să cerem așa ceva? Doar pentru această chestiune: 9 trimiși speciali ai UE care să tranșeze problema. Se poate face într-o săptămînă!