Roxana

Recent am citit cartea unei jurnaliste americane despre cum moartea soțului ei care a făcut infarct i-a schimbat radical viața. A considerat important de transmis și, de aceea a scris cartea, cum viețile noastre se pot schimba în câteva secunde. Viața oricui se poate schimba cât ai clipi.

Jurnalistei i se întipăriseră în minte toate amănuntele acelui moment, detaliile fiecărui gest sau cuvânt. Și concluzia ei a fost că o amărâtă de secundă este suficientă pentru ca totul să devina altfel. Construiești ani, zeci de ani și vine o afurisită de clipă care face praf totul.

Dacă nouă nu ni s-a întâmplat, dar înțelegem asta sau dacă ni s-a întâmplat și iar înțelegem, atunci putem.

Putem să schimbăm și noi ceva. Tot de câteva secunde este nevoie.

N-am să vă mai spun nimic eu, pentru că Roxana povestește cu felul ei de a o face, despre ce i s-a întâmplat ei.

Ea s-a ridicat într-un fel, dar nu s-a ridicat încă, în alt fel.

Haideți să o sprijinim. Citește în continuare „Roxana” →

Vară și artă. Expoziții internaționale la Centrul de Interes

Luna august aduce la Centrul de Interes o serie de trei noi expoziții de artă, în spațiile: BARIL, CAMERA și SABOT. Vernisajul expozițiilor are loc joi, 10 august 2017, de la ora 19:00, la Centrul de Interes de pe strada Fabricii de Chibrituri, nr. 9, etaj 4. Citește în continuare „Vară și artă. Expoziții internaționale la Centrul de Interes” →

Remarcabilii

Remarcabilii

„Unii arbori sunt ca oamenii, dacă nu au spațiu unde să se desfășoare suferă și cresc firavi.“ —Tibor Hartel

Acum câțiva ani i‑a venit ideea. A descoperit că unii arbori sunt considerați de om de‑a dreptul inutili. Prea bătrâni, prea șubrezi, putregaiuri pline de gângănii și chiar urâți, dar adevărate mine de aur. Contrar teoriilor „fasonate“ ale silvicultorilor, contrar credințelor populare și contrar trendului peisagistic, arborii bătrâni au un rol foarte important, o capacitate colosală de a rezista și de a dărui omului diverse chestii. În primul rând, arborii lui Tibi Hartel sunt bătrâni, foarte bătrâni. Și sunt încă vii. Asta este deja ceva remarcabil. Biologul a construit o platformă online, a introdus informații despre ce înseamnă un arbore remarcabil, a pus fotografii cu cei descoperiți de el și i‑a invitat pe oameni să mai caute și alții și să‑i prezinte cum se cuvine. Așa s‑a creat o hartă.

Acum harta aceasta este însemnată de 3.352 de arbori remarcați de biologi, copii și adulți, de dascăli sau excursioniști. Îi găsesc, îi măsoară și le dau nume. Câțiva dintre acești arbori sunt adevărate curiozități la care se fac pelerinaje: „Stejarul lui Avram“, „Stejarul lui Ștefan“,„Teiul lui Eminescu“ sau „Stejarul lui Banciu“ (Alma Vii), „Arborele Rotund“ (Tibod), „Bătrânul Carpaților“ (Mercheașa), „Arborele Bătrân“ (Dăișoara), „Adam și Eva“ (Rupea).

Ei au acum un fel de buletin de identitate. Au fost măsurați, analizați, localizați.

Așa cum știi unde sunt piramidele pe hartă, Acropolele, Colosseumul sau locul Sfinxului pe glob, tot așa vei ști de acum înainte unde e cel mai bătrân stejar sau tei. România are încă o mulțime de arbori bătrâni și mii de hectare de păşuni care au arbori multiseculari, care sunt extrem de valoroase la nivel european. Ei sunt o parte importantă a patrimoniului cultural, contribuie semnificativ la frumuseţea peisajelor și oferă habitate multor vieţuitoare sălbatice, adică plantelor, insectelor, păsărilor, amfibienilor, reptilelor şi mamiferelor, multe având statut protectiv.

De asemenea, păşunile cu arbori reprezintă o integrare durabilă a agriculturii cu valorile ecologice, estetice și culturale. „Speranţa noastră este că acest proiect va contribui la reconectarea comunităţilor locale cu arborii remarcabili şi peisajele cu arbori“, crede biologul Tibor Hartel. El nu e singur.

Sir Charles Burrell, unul dintre susținătorii proiectului Arbori remarcabili, spune: „Îmi amintesc emoția pe care am simțit‑o atunci când am venit prima dată în România, văzând sistemele de păşuni cu arbori care încă funcționează – peisaje care în trecut au fost comune în toată Europa, dar care azi sunt de domeniul trecutului în regiuni întinse ale Europei. A fost atât de palpitant să descoperim aceste sisteme social‑ecologice excepţionale, bogate, care încă trăiesc și respiră în România. Nu pot să nu mă întorc aici“.

Dacă te uiți atent la acești arbori, vezi că au trăsături umane, coaja brăzdată de riduri adânci, câte un „picior“ lipsă, umeri lăsați, cocoașă găunoasă, dar sunt încă vii, dau ghindă sau pere pădurețe, soiuri care au dispărut în restul Europei, fac umbră pentru oi sau vite vara, adăpostesc specii de păsări care numai acolo trăiesc, și nu în păduri, și‑l adăpostesc pe om de frig, arșiță sau ploaie.

Ce nu știam noi și nu socoteam important este că acești arbori sunt o generație pe cale de dispariție. În curând, dacă vor fi tăiați sau arși, se va termina cu istoria lor. Nu mai sunt alții care să le ia locul. O să înțelegeți și de ce, dacă urmăriți povestea mai departe.

Noi am mers cu biologul Tibi Hartel și studenții lui vreo 300 de kilometri ca să v‑o putem spune.

Profesorul rătăcitor

Tibor merge repede, dând din mâini ca din niște aripi mari. Are obrajii roșii și rostogolește cuvinte peste pajiști parcă ar arunca semințe. Aleargă cu studenții peste câmpuri să‑i găsească pe remarcabili, să‑i cunoască, să le dea nume pentru ca pe toți bătrânii aceștia să‑i aibă sub ocrotirea unui site, a unei hărți, a unui raport virtual – arme noi în calea pieirii.

Iluzii. Arborii și oamenii au o relație specială, e ceva doar între ei, prizonieri în alveola timpului, ca într‑o capcană. Oamenii ar ucide dacă în moartea unui bătrân de lemn n‑ar vedea propria moarte. Profesorul a început cândva, ca toți ecologiștii, să macine teorii sofisticate, dar la un moment dat și‑a dat seama că sensul e greșit, că mai întâi trebuie să se ocupe de om, pe el trebuie să‑l înțeleagă, pentru ca apoi să vadă cum pot salva împreună pomii.

Acum face un fel de bio‑antropologie, de eco‑antropologie. Nu are încă o denumire exactă pentru asta. „Dar în fond e vorba despre relația omului cu natura, de o viziune holistică, nu doar despre natură“, explică profesorul. El nu pledează pentru o natură pură, neatinsă de om. „Natura este îmbogățită de intervenția omului, dacă intervenția este moderată, cumpătată, are scopuri bune și blânde. Iată cum: dacă prin noroiul ăsta n‑ar fi trecut roata unei căruțe, aici nu s‑ar fi format băltoaca și‑n ea n‑ar fi fost… broasca asta“, spune profesorul zvâcnind cu mâna prin apă și scoțând la lumină un broscoi cu burta galbenă tremurând tot de spaimă.
„Doar la noi mai sunt astfel de broaște, Izvorașul galben, pentru că aici mai sunt astfel de bălți“, continuă profesorul Hartel.

„Agricultura standardizată și drumurile bune din Occident au terminat bălțile și, odată cu ele, neamul broaștelor cu burta galbenă. Dar nu rezolvi lucrurile împingând elemente marginale în viața comunităților, ca să devină centrale. Degeaba spui: Vreau să fie broască în balta aia! Omul locului se va uita la tine și va spune: Te‑ai prostit, ești bolând? Broasca ta o fi prima mea grijă? La fel și cu arborii bătrâni. Oamenii sunt obișnuiți să‑i taie pentru că sunt găunoși și le e teamă că vor cădea, se vor prăbuși peste oameni sau animale sau peste culturi. Dar le arăți că legând arborele frumos cu un material blând, funie sau curea de piele, și dacă îi pui un reazem sub ramuri, el mai poate trăi încă mulți ani.

Poate să‑i dea fructe, umbră, dar și o lecție de viață, îi poate da putere, încredere în nemurire, poate îi aduce și niște curioși din lumea largă, turiști care să ducă vestea mai departe despre ce are el în ogradă, atunci altfel te va privi și va cădea pe gânduri. Pleci și când te întorci găsești părul sau plopul tot acolo, legat fedeleș cu o frânghie, să nu crape la furtună, proptit cu pari pe dedesubt și gata pregătit să înfrunte lumea care va să vină, la fel ca el, ca stăpânul lui din carne și oase. Atunci vezi semințele încrederii, te ia cu frisoane de optimism și începi să iubești omul poate mai mult decât pomul. Poate că pomul te‑a ajutat să vezi omul.“

Tibor Hartel are 38 de ani. O nimica toată pe lângă părul de lângă el. S‑a născut la Sighișoara într‑o familie cu „mintea deschisă“. Tatăl îl lua cu el, făceau drumeții și mergeau foarte des la pescuit împreună. Îi explica tot ce vedeau, îi arăta natura.

Copilul Hartel a început să iubească peștii, broaștele, șerpii, cârtițele… I‑a adus acasă, îi ținea în borcan – pentru că încă nu erau acvarii, târziu a avut unul. Mama lui mai zicea câteodată: „Copilul ăsta nu va avea o meserie bănoasă, din care să o ducă bine“. Iar tatăl lui îi răspundea: „Dar va fi fericit, va face ce‑i place“. La rândul lui, când a crescut, Tibor s‑a gândit: „Care ar fi meseria care să‑mi dea să mănânc din pasiunea mea și să contribui și la binele societății?“

A mers la Facultatea de Biologie, apoi a predat timp de zece ani ca profesor de gimnaziu și colegiu la Sighișoara. „Acolo am văzut că lumea e plină de oameni buni. A fost o experiență fantastică. Copiii m‑au învățat limba română fără să râdă, cu dragoste și generozitate. Iar eu îi scoteam în fiecare weekend la plimbare în natură, eu îi învățam altceva.“

În 2012 a plecat cu o bursă în Germania. După acel stagiu de cercetare a dorit să meargă mai departe, simțea că la colegiul din Sighișoara se plafona. Acum este conferențiar la universitate, la Facultatea de Mediu, și continuă să cutreiere țara împreună cu studenții lui așa cum făcea cu elevii din orașul natal. „Am considerat că predăm degeaba știința mediului dacă nu semănăm în generațiile următoare pasiunea, ei trebuie să avanseze și să descopere noi metode de ajutorare a naturii, dar pentru asta trebuie să aibă acolo germenele patimii. Fără ea nimic nu iese cum trebuie.“

Expediția

E o zi de primăvară caldă, bate vântul pe Valea Zălanului, un vânt subțire ce albește pânzele puse la uscat și „înflorește“ pământul. Câmpul e plin de toporași albaștri, de clocotiși și năsturei galbeni.

Profesorul ne arată un crâng des de copaci subțirei, răsăriți din buturile unora mai mari, care fuseseră tăiați. Ne explică și cum acest tip de tăiere protejează pădurea, o întinerește, dar lasă și lemnul vechi acolo ca să lăstărească și să adăpostească habitatul unor viețuitoare care altfel ar fi pierit. Astfel, omul are lemne de foc, iar pădurii îi rămâne lemn vechi din care dă puiet nou. „Se cheamă tăiere în crâng. Nu se mai practică în alte părți ale lumii.

Silvicultura modernă nu mai face astfel de tăieri, acum se curăță tot. Și e păcat. Omul de aici, din satele de la noi, a avut grijă, a știut și a păstrat obiceiurile care ajută natura și pe el în același timp. Nu îi învățăm noi pe ei“, spune profesorul, „noi trebuie să venim și să învățăm de la ei“.

Și ca să înveți de la ei, mergi acolo, în satele lor. Mai faci vreo 14 kilometri de drum de pământ, străbați o luncă, ocolești sălciile și porcii care dorm în băltoace la soare. La Valea Zălanului mai sunt vreo 120 de oameni care trăiesc acolo. Iarna și mai puțini, pentru că merg la copii, la oraș, pe timp de frig. Oamenii, ca arborii, sunt tot mai bătrâni și mai puțini.

Profesorul ne duce să vedem un păr pădureț, bătrân și strâmb. Împreună cu studenții îl eliberaseră din strânsoarea altor pomi care răsăriseră prea aproape de el și‑i luau aerul, lumina. „Unii arbori sunt ca oamenii, dacă nu au spațiu unde să se desfășoare suferă și cresc firavi.“ Încă are crengile sănătoase și‑n vara asta „va fi plin de pere“. Studenții au construit și un gard împletit din nuiele, așa cum fac adesea țăranii locului pe câmpuri, ca să oprească pământurile din revărsarea lor după ploaie.

Pășunea cu arbori presărați

„Închideți ochii și spuneți: pășune cu arbori presărați, pășune cu arbori presărați… Așa‑i că o vedeți?“ ne întreabă profesorul. Ei bine, în realitate, pășunea de aici arată așa cum ne‑o imaginăm: un câmp verde și pe coama lui, din loc în loc, arbori falnici, cu coroane simetrice ca acelea care ieșeau din desenele de școală, când îndoiam hârtia și se copia acuarela pe ambele părți, egal. „Arborii pe care‑i vedeți sunt stejari, carpeni, peri pădureți sau tei sălbatici. Circumferința trunchiului de 2,5 metri la părul pădureț îl face remarcabil.

În Polonia, spre comparație, părul este considerat bătrân la o circumferință de 1,8 metri. Dacă am lua etalonul Poloniei, la noi sunt atât de mulți peri bătrâni, încât nu ne‑ar ajunge o viață să‑i inventariem“, spune profesorul. Pajiștile sunt prețioase pentru că ele arată un mod de viață, o practică rurală inteligentă, cu valoare economică, biologică și culturală. România are a doua suprafață de pajiști cu arbori presărați din Europa, după Spania. „Conform unor cercetări recente unde am fost implicat, România este a doua țară europeană în ceea ce privește acoperirea pășunilor cu arbori presărați, e vorba cam de 15.000 de kilometri pătrați, imediat după Spania, care are vreo 19.000 de kilometri pătrați“, spune Tibor.

Prin inventarierea arborilor bătrâni de pe pășuni în cadrul proiectului Arborii remarcabili din România, s‑au descoperit peste 2.400 de arbori bătrâni de pe 90 de pășuni, numai în Transilvania.

„Conform cunoștințelor noastre actuale, existența unui număr mare de arbori bătrâni în peisaje de producție agricolă, cum sunt pășunile, este o trăsătură unicat a Transilvaniei la nivel național și european. Pășunile de lângă Mercheașa, cu peste 400 de stejari bătrâni, Ticușu – cu 250 de stejari bătrâni, Dășoara – cu alți 200, Breite‑Sighișoara, și ea cu peste 200 de stejari bătrâni sau Câmpu Cetății, cu peste 300 de fagi bătrâni ar putea fi considerate adevărate miracole la nivel național și internațional.“

Dar pășunile cu arbori presărați, oficial, „nu există“. Ele nu sunt recunoscute de legislația românească. Ba mai mult, țăranii sunt determinați de subvențiile pentru pășuni să curețe pășunile, nu să păstreze sau să planteze arbori pe ele. Oricât au încercat activiștii de mediu și biologii să atragă atenția asupra acestor pășuni, cum că ele înseamnă nu doar agricultură, ci și cultură, nimeni n‑a vrut să‑i asculte. Ele nu sunt protejate, nu sunt încurajate.

Nu sunt.

Rănile arborilor

La ieșirea din Valea Zălanului, pe spinarea dealului, în dreapta drumului se întinde o pajiște splendidă, plină de stejari seculari.

Călcăm pe brândușele înflorite și violetul lor crud pocnește sub tălpi, o ciocârlie de câmp zboară speriată din tufe deasupra capetelor noastre. „Vedeți, spune profesorul, ciocârlia asta trăiește doar pe câmp, nu e pasăre de pădure. Dacă omul ar pleca și ar lăsa pădurea să se întindă, locul să se sălbăticească, nici pajiștea n‑ar mai fi, dar nici ciocârlia care cântă acum deasupra noastră. Eu nu sunt adeptul teoriilor că omul, în general, dăunează naturii, nu! Omul ajută natura, dacă poate să facă asta și dacă știe cum.“

Ne îndreptăm pașii spre stejarii bătrâni. Încă dezgoliți, lipsiți de frunze, își creionează scheletele negre pe cerul alb de martie.

Pe măsură ce ne apropiem, o rană neagră se deschide tot mai mare în trunchiul stejarului. E scorbura lui, adâncă, cicatrizată de arsura focului. În trunchiul acestui stejar, în miezul lui putred, omul a făcut focul. A vrut să‑l ardă, să‑l eutanasieze. Dar el s‑a încăpățânat să rămână viu, să rămână în picioare. „Nu din răutate fac oamenii acest lucru, ne explică profesorul, ei văd că un arbore bătrân are noduri puternice, e greu să‑l mai folosești la ceva, e greu să‑l tai și arde greu. Ei cred că va cădea într‑o zi, că e putred și nefolositor, și‑i pun foc, îl ard de viu ca să‑i grăbească prăbușirea.“

E adevărat că astfel se și încălzesc ciobanii iarna, fac focul în stejar și se lipesc de el ca de sobă. Dar stejarul îi surprinde, și nu moare. Prin coaja rămasă întreagă, el continuă să se hrănească, face ghindă și umbră pământului, oilor, ciobanului…

Arborii remarcabili sunt prețioși pentru că păstrează rămășițe ale faunei străvechi. În scorburile lor trăiesc multe insecte pe cale de dispariție. Vreo 209 specii s‑au descoperit în România.

Dar și pentru că au dezvoltat o rezistență formidabilă, sunt material genetic extraordinar, iar semințele lor pot fi folosite în pepiniere pentru reproducere și replantare. Gaițele îngroapă și ele cam 4.000 de ghinde fiecare, vreo 60 de gaițe au sădit tot dealul. Dar pășunatul intensiv, pășunatul cu vite nu lasă să crească nimic. Țăranul ar trebui ajutat să poată întrerupe pășunatul o vreme, și să poată face acest lucru fără să piardă economic, iar pajiștea să renască.

„Vedeți cu ochii voștri că pășunea cu arbori presărați e peste tot pe unde ați trecut. Ce‑i drept, arborii sunt bătrâni, dar remarcabili.

Iar pășunea există, nu e o fantasmă. Doar statul român n‑o recunoaște. Dacă ar fi după mine, aș declara aceste pășuni monumente cultural‑naturale de valoare internațională și aș pune la dispoziție resurse financiare pentru comunitățile locale care le dețin, pentru a continua pășunatul extensiv – cu bivoli, vite și cai – și a proteja aceste peisaje, inclusiv arborii bătrâni și regenerarea lor“, încheie profesorul demonstrația sa pe viu.

În Codul silvic însă, arborii mari nu sunt prevăzuți, nu sunt protejați, ba mai mult, textul lasă să se înțeleagă că pot fi eliminați pentru curățarea pajiștilor. Ei lipsesc inclusiv din legislația de conservare a naturii.

Studentul Tamas prinde între degetele lui o gânganie mică, gri, cu multe picioare, care mișuna prin zgura stejarului și o arată profesorului. Se uită semnificativ unul la altul: Vezi? Ce ți‑am spus?

Tamas este discipolul profesorului, îl urmează peste tot. Vrea să devină un Hartel la rândul lui – pasionat și fericit. Vrea să se întoarcă acasă, să ajute localitățile din județul lui natal. Îi place de profesorul lui pentru că face lucrurile cu plăcere, pentru că duce ceea ce începe la bun sfârșit și pentru că este un cercetător desăvârșit: caută continuu răspunsuri în jur, la sursă, nu în birou.

Rănile oamenilor

Biologul Tibor Hartel străbate satele României în căutarea arborilor remarcabili, în căutarea pășunilor, dar și în căutarea păcii dintre om și natură. După anii din urmă, în care el crede că a devenit mai degrabă antropolog decât biolog, a înțeles, un lucru important: că țăranul, fermierul român nu este înțeles, și de aceea politicile care vin peste el nu sunt acceptate. „În comunități trebuie să construiești pe ce ai, material natural și uman. Mai întâi trebuie să știi ce ai. Apoi trebuie să le transmiți localnicilor ceva ce nici guvernanții n‑au înțeles: că poți să folosești în favoarea ta exact ce ai. Ai drumuri proaste, pe ele trebuie să le valorifici, să spui, când ați mai mers pe un drum de pământ, cu calul sau cu căruța? Drumurile proaste ne‑au apărat de invazia noului, suntem aici păstrând ceva rar. Ai arbori bătrâni, încearcă să transmiți că așa ceva nu mai vezi în Europa, acolo peisajul este refăcut complet, nu are continuitate, aici din Evul Mediu nu s‑a întrerupt natura, cu alte cuvinte: folosește ce ai, orice ai, e bun pentru cineva!”

Barbara Knowles, un biolog britanic, spunea: „De multe ori cu origini medievale, pășunile cu arbori sunt bogate în biodiversitate și arborii vechi sunt de neînlocuit. Rugăm comunităţile locale să aibă grijă de arborii lor, și vom merge la Bruxelles și București ca să le cerem politicienilor să îmbunătățească politicile agricole și de mediu pentru a le proteja“.

Însă vorbele acestea sunt greu înțelese. Bolile de care a observat profesorul că suferă comunitățile sunt cam de două feluri: satele sunt fie capcane sociale, comunități în care toți sunt nefericiți, dar nici nu pot scăpa, nu găsesc soluții de ieșire, trăiesc într‑un soi de fatalitate și lucrurile stagnează așa, mizerabil – iar acest lucru vine din neîncredere, corupție locală, războaie între triburi, și alt tip de boală, dată de prea multă creativitate, inițiativă, efervescență de voință. Fiecare individ din comunitate vrea să facă ceva, dar să fie el șef, nu vor doi să facă același lucru, nu colaborează între ei, nu se asociază și nu iese nimic. În situația aceasta e greu de construit ceva.

De aceea trebuie intervenit cu legi și politici adecvate, care să încurajeze bunurile și valorile comune. Cu reguli și practici care să demonstreze că sunt bune și să capteze atenția tuturor. „Or la noi pădurarul spune ceva, polițistul spune altceva, primarul nu spune nimic și biologul‑tradiționalist zice și el ceva. Iar țăranul se uită la ei și răspunde: Bă, sunteți proști!? În primul rând nu există colaborare între instituții, de acolo trebuie să plece unitatea de viziune și convergența. Așa nu poți construi repere, nu poți construi nimic în comunitate.“

„Există însă și semnele schimbării, mărturisește profesorul, de sănătate și optimism. Într‑un sătuc din Odorhei, la Boldu, aveau un jugastru bătrân. Primarul le‑a spus nu tăiați, că e o valoare, și nu l‑au tăiat. Într‑o zi a oprit un autocar acolo, niște turiști cu aparate de fotografiat au coborât și s‑au dus să admire și să fotografieze arborele lor. Oamenii au văzut că, uite măi, e interesant și i‑au făcut un gard împrejmuitor ca să‑l evidențieze și să‑l apere și au pus băncuțe roată sub jugastru, ca să stea turiștii când mai vin. Asta mi se pare mie sămânță de schimbare.“

Soluția pe care o vede profesorul pentru viitorul satelor ar fi să fie recunoscute și susținute ca un hub de biodoversitate, un refugiu, nu o rezervație, un centru de prezervare a trecutului pentru viitor, pentru că aici este singurul loc din Europa unde nu a existat întrerupere în natură. Și în timpul glaciațiunilor, materialul viu, biologic s‑a retras în anumite refugii bioculturale. „Ei bine, pentru Occident, noi suntem un astfel de refugiu, de insulă, de unde omenirea își poate lua material biologic și cultural nealterat. Am putea crea împreună ceva fascinant! Pentru că arborele găunos nu înseamnă decădere, ursul nu înseamnă sărăcie, balta nu înseamnă mizerie, asta trebuie să înțelegem“, explică Tibor Hartel.

Un român, fost autor de jafuri, ajunge campion de maraton și lecție de viață

Un român, fost autor de jafuri, ajunge campion de maraton și lecție de viață

Ați citit Shantaram, romanul autobiografic al lui Gregory Roberts, un evadat dintr-o închisoare de maximă siguranță din Australia care-și caută rostul prin favelele indiene? Dar cărțile Svetlanei Aleksievici despre fetele fecioare sau soldații din Afganistan? Ei bine, chiar dacă nu le-ați citit încă, e bine de știut că au avut un succes extraordinar, s-au și vândut ca pâinea caldă, dar au avut și recunoaștere instituțională, ultima autoare primind premiul Nobel. Sigur că e vorba de literatură de calitate, de scriituri profesioniste sau de excepție. Dar mai e ceva. E o sete de viață a cititorului, de experiențe trăite cu adevărat, de contactul cu omul viu, cu atât mai mare setea, cu cât lumea virtuală ne digeră zilnic în burta ei. Se poate spune că dacă mai ieri omul căuta lumea imaginară în care să-și găsescă refugiul din cea reală, acum se întâmplă procesul invers. Căutăm cu ardoare viața reală în care să evadăm din cea virtuală, o adulmecăm, o urmărim și ne hrănim cu ea când o găsim.

Bistriţeanul Tiberiu Uşeriu a câştigat pentru a doua oară consecutiv Maratonul 6633 Arctic Ultra, o cursă desfăşurată pe distanţa de 350 de mile (peste 560 kilometri) în apropierea Cercului Polar, el conducând această probă extremă de la început până la sfârşit.

Zilele trecute, un maratonist român din Bistrița a publicat o carte autobiografică („27 de pași”). La lansarea organizată la Cluj, l-au așteptat peste 300 de oameni interesați să-l vadă și să-i afle povestea. L-au aplaudat frenetic și ore în șir au stat la rând să primească autografe. Cartea lui oferă o lecție de viață echivalentă cu revelarea unui „secret”, nu doar despre el, despre Tibi Ușeriu, cât despre noi. Putem, iată că suntem capabili să ne ridicăm de oricât de jos ne-ar fi trântit viața și să ne reinventăm. Este o carte despre „Așa nu” care te duce încet, în reprize de câte 27 de pași, spre „Așa da”.

Tibi Ușeriu a fost copil flămând, slugă pe brânză, călăreț singuratic, aventurier în Gran Canaria, autor de jaf armat în Austria, pușcăriaș între patru pereți într-o închisoare de maximă siguranță în Germania. După toate astea, a ajuns câștigătorul mai multor competiții de anduranță culminând cu ultramaratonul Arctic Ultra de la Cercul Polar, 6633. Aleargă ca un copil flămând, călăreț singuratic, aventurier nebun tocmai scăpat din pușcărie. Aleargă după sine însuși. Speră să se prindă de mânecă și să rămâna așa, împreună, pentru tot restul vieții.

Povestea lui Tibi este una aproape tipică pentru copiii săraci ai comunismului. Părinții – muncitori modești, locuind într-un bloc ca o cutie, într-un orășel din România muncitorească. Abrutizati de muncă, bătuți ei înșiși în copilărie, neînțelegându-se între ei, cu atât mai puțin înțelegându-și copiii, le aplică singura educație de care au auzit vreodată: cureaua de la pantaloni. Vara era dat slugă la munte unor ciobani care-l exploatau fără milă. Copil fără copilărie, visând să zboare cu bicicleta Tohan a vecinului, cu caii liberi de pe Bârgaie, cu tirul în lumea cea mare, râvnind după un cub de zahăr și închipuind banane cu carul, Tibi iese din menghina copilărie aproape la fel ca toți ceilalți de vârsta lui, tulind-o peste graniță. Pur și simplu așa a fost după ’90, așa s-a întâmplat. Dacă altă dată, când fugeau de acasă, copiii ajungeau agățați de trenuri în București, după căderea comunismului lumea cea mare îi ademenea, îi amețea. Fuga lui l-a eliberat, i-a dat ceva mai multe banane, vitrine colorate, muncă din răsputeri într-o pizzerie italiană din Germania și multe alte idei. Vedea că se poate. Că orice se poate.

„Am fost pe rând slugă la ciobani pe Bârgaie, porcar în armata română, azilant politic în Berlin, pizzer într-un restaurant italian, bodyguard la un interlop sârb, martor într-o galerie de alba-neagra Gran Canaria şi autor de jafuri armate. Am evadat din două închisori europene dar nu şi din a treia. Vânat prin Interpol am devenit client al unei puşcării de maximă securitate. Drept urmare, timp de aproape 10 ani am lipsit de la apel din propria tinereţe, închis complet singur între patru ziduri albe, foarte groase. Cei care au auzit de mine după ce am câştigat 6633 Atlantic Ultra vor descoperi în această carte povestea mea aşa cum nu o ştie nimeni şi n-a auzit-o nimeni niciodată. La fel şi cei care, fără a mă fi întrebat înainte, m-au ales ca subiect al examenul de capacitate la limba română”

mărturisește Tibi Uşeriu la începutul cărții lui.

Schimbarea lui nu se produce în închisoare, cum s-ar putea crede, ci în libertate. În închisoare, Tibi Ușeriu nu reușește să penetreze cu închipuirea unei vieți noi zidurile albe ale celulei. „Nu aveam vise”, spune el, „nu mă puteam gândi la ce aș vrea să fac când mă eliberez, acolo te gândeai doar cum să supravețuiești. Dacă supraviețuiai puteai face orice.” Și așa a și fost. Ajuns acasă în Tiha Bârgăului, Tibi îl găsește pe fratele său mai mare, Alin, organizând un fel de fundație-tabără pentru copii cum au fost ei. Îi învață să iubească muntele, mobilizează mii de tineri cu care plantează păduri și face cam ce nu-și putea închipui că se poate face. Casa bunicului lor, un alt loc de penitență în copilărie, devenise acum o așezare caldă, cu Alin aproape. Șase luni, Tibi n-a putut deschide ușa camerei. Se trezea dimineața dar nu ieșea. Aștepta să vină Alin, să îi deschidă ușa, apoi ieșea.

Pe drumul Damascului prin Dosul Zâmbroaiei

Iar ieșirea asta, într-o zi, a făcut-o în fugă. A alergat pe câmpuri, pe Dosul Zâmbroaiei, prin pădurile care altădată îi adăposteau chinurile copilăriei. A respirat, a alergat, s-a bucurat. A fugit, descoperind că trăiește, că se poate mișca și că e liber. Iar fuga aceasta a devenit o obișnuință. Ca plimbarea din curtea închisorii, unde măsura 27 de pași zilnic. Numai că acum erau 27plus27plus27… Curtea „închisorii” lui se lărgea cu fiecare zi și a ajuns cam la 10 km pe zi. Tibi încerca astfel să se elibereze de propriile fantasme și dezvolta o tehnică de îmblânzire a lor.

„Până atunci, vara însemna muncă, foame, chin și atât de puține clipe fericite, că le puteai număra pe degete. De pildă, când reușeam să încalec clandestin câte un cal și să-l alerg la galop rămânând strâns lipit de coama lui. Dezvoltasem o tehnică. Mă apropiam lent, cu o mână de iarbă proaspătă, îl mângâiam pe bot să-mi câștig încrederea, apoi pe gât, pe coamă. Prindeam strâns și, cu o mișcare largă de picior eram pe el. Apoi dă-i. E o senzație de fericire aparte, că un drog, care mă cheamă la ea mereu. Și acum, că un om matur, cu greu rezist tentației când dau de cal la păscut prin Dălbian. Îmi place șocul pe care îl au când se trezesc încălecați. Îmi place viteza cu care vor sa fugă de omul strâns lipit de spatele lor. Se scutură, lovesc în gol al cu copitele, se smucesc, frânează brusc. Așa și eu. Uneori, când alerg, îmi amintesc de această senzație. M-aș scutura de trecut, dar el stă strâns lipit de mine. E povara cu care trebuie să alerg mereu. O să trag după mine cum am tras sania roșie la Cercul Polar când cu Ultra 6633. Există lucruri de care nu te poți scutura cu una, cu două. Mai bine ți le asumi, te împrietenești cu ele, le lași să facă parte din tine, le duci cu o oarecare împăcare, că vesta cu nisip cu care m-am antrenat luni de zile pentru Tor des Géants, competiția din Alpi. Vesta are tot felul de buzunare umplute cu nisip și cântărește 10 kile. Presiunea o simți în piept, în genunchi, la fiecare pas. Când o dai jos, ești mai ușor că un înger, parcă plutești deasupra pământului. Dacă vrei să-ți fie ușor, trebuie sa treci cumva de ceva greu mai întâi. Ușor poate oricine.”

scrie el despre cum s-a lipit alergatul de Tibi (Pag 70-71)

Ușor poate oricine, e un fel de vorbă a celor de la Tășuleasa Social, organizație înființată de Alin Uhlmann Ușeriu și pentru care lucrează amândoi frații acum. La Tășuleasa Social s-au demarat proiecte de mediu, sociale și culturale, s-au adunat în jurul ei de-a lungul anilor, zeci de mii de voluntari, au plantat sute de hectare de pădure și au cultivat respectul pentru natură și pentru spiritual tinerilor. Iar povestea fratelui mai mare care-l salvează de multe ori și-l recuperează pe cel mai mic, este și ea o lecție de viață, alta decât cea biblică, după cum remarca psihologul Mircea Miclea.

„Pot alerga pe acest drum al meu”, scrie Tibi Ușeriu, „cu ochii închiși și îl fac cu aceeași plăcere și acum, fie singur, fie cu Alin, cu voluntari sau cu diverși prieteni care vor să fugă alături de mine. E ca o terapie. Uneori îl mai alerg cu gândul la pruncul ăla alb și înfometat, învelit în nailon și încălțat cu cizme de cauciuc cu trei numere mai mari, care căuta noaptea, prin ceață, o paie inexistentă. Atunci alerg zâmbind. Nu regret niciodată nimic, nici măcar trecutul. Drumul adevărat e mereu cel care stă înainte.”

Și poate că cei mai importanți 27 pași pe care i-a făcut Tibi Ușeriu sunt în acestă carte.

„Nu regret că am scris cartea aceasta. Trebuia cumva să îmi asum trecutul pentru că ştiu că altfel mi-l asumă altcineva. (…) Pe cei care cred în mine nu i-a putut schimbat această carte. Mi-am ispăşit pedeapsa. Am început la 22 de ani să comit jafuri armate şi am fost prins la 25. Am fost condamnat pentru jafurile care le-am făcut la 23 de ani de închisoare. Eram căutat, am fost prins de două ori, am evadat din 2006 şi 2008 şi la un moment dat din cei 23 de ani (am primit 13 ani în Germania şi nouă ani şi în Austria şi trebuia să fac amândouă pedepsele), în 2006 comunitatea europeană a cumulat aceste pedepse şi a trebuit cea mai mare pedeapsă. Am executat cei 13 ani însă şi din aceştia am făcut 2/3… Dar dacă nu e de ajuns și mâine vor spune că trebuie să fiu spânzurat voi accepta să fiu spânzurat, am să mă obișnuiesc și cu asta cum m-am obișnuit cu toate.”

În 2017, la startul maratonului arctic din Canada s-au aflat 24 de concurenţi, care s-au înscris în cele trei secţiuni: 120 de mile, plus 120 de mile şi 350 de mile, în ultima luând startul şi Tiberiu Uşeriu (42 de ani), alături de alţi 17 participanţi. Din cei 18 înscrişi la start, doar Uşeriu şi încă trei participanţi – din Scoţia, Anglia şi Franţa – au mai participat la maraton.

În 2016, Uşeriu a câştigat Maratonul 6633 Arctic Ultra în 173 de ore şi 40 de minute şi a avut de înfruntat temperaturi chiar şi de minus 62 de grade Celsius. La start s-au mai aflat doi români – Vlad Tănase şi Andrei Roşu – care au încheiat cursa pe locul trei.

Text publicat în Revista Sinteza

Pantalonii de velur și restul lumii

„Dacă ai judeca un pește după capacitățile sale de a se urca într-un copac, el va crede toată viața că e un prost”
Albert Einstein

Când au ajuns în Germania erau tunși toți la fel, de frizerul de pe strada lor din Mediaș și, toți aveau pantaloni la fel, din velur maro, cusuți la același croitor. Erau cei mai buni și mai eleganți pantaloni pe care-i avuseseră ei vreodată. Dar nemții, cum au dat cu ochii de ei în ușa clasei, au început să râdă. Râdeau de frizuri? Râdeau de pantaloni? Râdeau de ei? Se vedea pe ei că vin din altă parte, că alt soare și alt frig le tăbăcise pielea? Aveau altă sclipire în ochi, ca mieii primăvara? Ce aveau ei atât de caraghios încât să se prăpădească alții de râs? Veniseră în țara lor mamă, după ce ani de zile tânjiseră s-o vadă. S-au așteptat la îmbrățișări, cum te-ai duce în vizită la bunici. La ispiteli curioase: cum e acolo de unde veniți voi? E munte, e mare, e vânt, sunt avioane? Dar nu, nimeni nu-i întreba nimic, iar când deschideau gura, germana lor stâlcită dezlănțuia hohote de râs.

S-au întors nedumeriți acasă. Acasă e un fel de a spune, stăteau provizoriu la un unchi. Părinții nu le-au putut explica prea multe. Copii afurisiți! Atât ține minte Paul că le-ar fi spus. Apoi a venit viața, s-au luat cu ea, n-au mai auzit răsete, n-au mai auzit mare lucru. Când granițele s-au deschis de tot, Paul și alții ca el s-au întors acasă, în Transilvania. N-a purtat supărare pentru niște șicane copilărești, s-a întors de dor, dar n-a uitat povestea cu pantalonii de velur.

Acum poartă ce-i place, cutreieră lumea ca ghid internațional, și-a cumpărat o casă, două, trei în satul în care sașii lui erau majoritari, iar el a devenit un foarte min-minoritar printre români și țigani. Ba mai mult, ca să râdă la rândul lui de jocul de-a majoritatea cu minoritatea, a adus cu el și alți prieteni din Olanda, America, Franța, Elveția… Sunt 13 nații reprezentate acum în satul sașilor de pe Valea Târnavelor. In serile de vară, Paul îi cheamă la masă în grădina lui și din acel nou Babilon răsună râsete în 13 limbi. Râd de o poveste cu pantalonii de velur.

MODELUL

În satul lor de sași în care poarta de la intrare se închidea cu zăvoarele seara, au fost primiți de-a lungul timpului mulți „musafiri”. Dar ei trebuiau să bată mai întâi la poartă și după ce li se deschidea și erau cercetați, de unde vin și cine sunt, erau primiți cu toată inima. Așa au intrat la ei în sat mormonii, cei izgoniți din Cârța, un italian care făcea cașcaval, un doctor, un pălărier, ciobani, țigani dar și Ricu, un măcelar român. Comunitatea lor închisă și tăcută își supraveghea atent „musafirii”. Românii, aveau să povestească sașii mai târziu, erau cei mai buni imitatori ai lor și cei mai bine primiți în comunitățile nemțești.

După ce și-au luat pământuri în vecinătatea sașilor românii se uitau atent la obiceiurile lor: când îi vedeau plecând la semănat, plecau și ei, când plecau sașii la secerat, plecau și românii, când ieșeau la coasă, ieșeau și ei. Când culegeau strugurii sașii, îi culegeau și românii. Pe deal aveau biserica sașii, pe deal și-au ridicat-o și românii. Aveau sașii o societate a femeilor, și-au făcut și româncele una. Aveau sașii școală, și-au făcut și românii. Aveau sașii bibliotecă, și-au făcut și românii.

Peste ani, preotul ortodox, împreună cu cel sas vor scrie într-un caiet de dictando cam cum s-au întâmplat lucrurile în satul lor. Iar la înmormântarea lui Ricu, măcelarul, bărbat gras și greu, sașii se vor fi încolonat în spatele cortegiului, iar când vor fi obosit cei câțiva români cu sicriul pe umeri, sașii îl vor fi preluat din mers și împreună l-au urcat dealul pe Ricu, măcelarul lor.

SUFERINȚA

Anda nu avea pachețel la ea în fiecare zi. Ba chiar în niciuna. Nu avea teniși nerupți, îi lua gata purtați de la frați. Colegele râdeau de ea, nu o dată ajungea acasă umflată de plâns. Dar mahalaua Gârcin nu-i lua în seamă lacrimile. Acolo curgeau râuri de lacrimi zi și noapte, copii, femei și fete frâmântau noroaiele curților cu lacrimile lipite de obraji ca niște semne din naștere. Într-o noapte, ascultând țipetele unei femei caftite de bărbat, care brazdau bezna mahalalaei, Anda și-a promis că ea nu se va mărita la 12 ani, nu va face zece copii și nu va rămâne în bezna țigăniei. A mers mai departe la școală. Ca și cum doar ea era pe pământ, nu mai auzea și nu mai vedea batjocura din jur. Citește mai departe!

Fenomenul Uila – locul unei fuziuni totale

Fenomenul Uila – locul unei fuziuni totale

Sunt socotiți hoți, murdari, necivilizați, niște proscriși. Fără Dumnezeu, fără nume, buletin sau adăpost, orbi în fața literelor și surzi la predici. Țiganii. Oameni ai nimănui, curg peste lume, greu de scos din apele lor. Rămân neabsorbiți, neînțeleși, neiubiți. La periferie. De sute de ani stau la ușă. Dar ce se întâmplă când nu așa se întâmplă?

Era primăvară, nu mai era mult până la Paști. Ieșiseră mieii pe câmpuri și se dezmorțise pământul. Nu mai știu cine a dat primul vestea. Dar când au urcat dealul, mai mult în fugă, biserica evanghelică avea ușile deschise la perete. Li s-au întunecat privirile: „Doamne, nu ne lăsa!”, au zis și cu sfială au intrat să vadă ce s-a întâmplat. „Era totul murdărit și spart”, povestește cu amărăciune, pe șoptite, Tuți baci, în timp ce urcăm din nou dealul, împreună cu satul, la slujba de duminică. Vorbește încet, ca să nu le mai amintească și să-i tulbure din nou pe ai lui. Un cioban beat intrase peste noapte cu turma în biserică, spărsese, murdărise, pângărise. „Am curățit noi, ce era de curățit și de îndreptat, dar mai greu a fost cu lampile că acelea erau făcute anume de meșterii de altădată, am căutat mult ca să le facem cum au fost și ne-a mai ajutat părintele Reiner din Austria.”

„Când m-au chemat, erau disperați”, povestește părintele Krauss din Bistrița. „Urma să merg la ei duminica ce venea, pentru slujbă și le-am promis că nu zăbovesc și mă duc, să fie liniștiți, că voi ajunge la ei. Îmi cereau să le resfințesc biserica după ce o devastase un cioban beat, cu turma lui, intrase peste noapte, spărsese și murdărise pe acolo. Când am ajuns la ei, mi s-a rupt inima, plângeau ca niște copii. Ei o curățiseră, o spălaseră, ușile, băncile, podelele, au reparat ce s-a putut și-mi cereau să-i ajut, să le-o resfințesc. Biserica era a lor de la o vreme, o considerau a lor. Fusese a sașilor, biserică evanghelică ridicată cu câteva sute de ani înainte de sașii de acolo, din Uila. Dar după plecarea lor, cu consințământul episcopiei noastre și a comunității sașilor plecați, țiganilor li s-a îngăduit să primească ei biserica, s-o folosească în pace. În duminica aceea, m-am îmbrăcat cu veșmântul preoțesc și am pornit cu ei să resfințim locul. Țiganii noștri erau atât de emoționați, munciseră s-o primenească, o spălaseră și o împodobiseră. Ca paharul de curată era, nici fir de praf. Biserica mirosea a flori proaspete. Am intrat și când m-am uitat în urmă, ei veneau după mine, dar cu picioarele goale, și-au lăsat încălțămintea afară, în fața ușii. Pantofii lor stăteau rânduiți pe iarbă, iar ei pâș-pâș, intrau desculți după mine. M-au trecut lacrimile.”


170 de suflete numără astăzi comunitatea evanghelică din Uila, majoritatea romi

Tuți baci

„De când sunteți pe aci, Tuți baci?”, îl întreb în timp ce urcăm dealul pe lespezile de piatră spre biserica evanghelică din Deal, biserică ridicată de sași. Lăsăm în vale satul și el până de curând de sași, cu case mici, viu colorate, cu grădini și vii în spate. „Da cine mai știe? Eu aici m-am născut și aici s-au născut și părinții mei. Ce se întâmplă, noi suntem țigani, recunoaștem asta și nu ne e rușine. Și noi avem inima tot în partea stângă, și noi suntem de-ai Domnului”. „Și dacă ați avea-o în dreapta, tot ai Lui ați fi”, se aude o voce, parcă a preotului…

„Mai demult”, continuă Tuți baci în ritmul pașilor, „ai noștri stăteau mai la vale, la marginea satului, dar lucrau și munceau împreună cu sașii. Nu era treabă la care să nu ne pricepem după ce lucram pe lângă ei. Bătrânii noștri slujeau în curțile sașilor. Toți copiii noștri erau botezați la biserica sașilor, cununiile și confirmările noastre tot aici se făceau. A fost mare înțelegere între noi. Niciodată certuri sau ceva neplăceri. În timpul comunismului, ne-am angajat toți la Gostat, unde tot cu sașii lucram și mai mult sub îndrumarea lor. Ei se pricepeau la vie, la câmp, la toate. Dar apoi au început să plece și ne-am trezit singuri. Ce era să facem? L-am întrebat pe părintele Reiner, care era în Germania, ce să facem, noi am vrea să păstrăm biserica. Și părintele, împreună cu fiul dumnealui, ne-au îndrumat să facem o scrisoare în care să spunem cine suntem și ce vrem. Noi am scris că suntem țiganii din Uila, 219 la număr, câți eram atunci, cu lista de nume alăturea și că vrem să grijim și să urmăm rânduiala săsească, căci noi așa ne-am pomenit, pe lângă ei, asemenea ca obiceiu cu ei. Noi altceva nu știm. Scrisoarea a mers în Austria și-n Germania, apoi a fost dusă de părintele Reiner cel tânăr la Sibiu și episcopul nostru o fost bun cu noi și ne-o îngăduit cererea. Bun, zicem noi atunci, mulțămim mult, dar preot? Și preoții săsești or zis: «Venim, cum să nu venim?» Au venit, la început părintele Krauss de la Brașov, apoi de la Reghin, părintele Zey, ca un suflet mare, nu ne-a lăsat. Iar noi am grijit biserica, de două ori am renovat-o. Și-i în ochii noștri zi de zi, de dimineața până seara.”

Nu cred că sașii s-au purtat mult mai bine cu țiganii decât alții, tot o categorie inferioară îi considerau, dar faptul că i-au acceptat în casele lor, în biserica lor, asta le-a oferit un model. Dacă ar fi fost ținuți dincolo de uși, n-ar fi fost așa și n-ar fi avut astăzi cine să le continue tradițiile.
Friedrich Philippi, profesor și curator național al Bisericii Evanghelice

Metamorfoza

Urcăm și soarele urcă o dată cu noi, ca o minune a acestei ierni prea geroase, multe zile la rând cu minus 25 de grade. Oamenii șoptesc: ce întâmplare să vină soarele azi, în ziua de slujbă, să ne îngăduie să urcăm la biserică. Ajung și se rânduiesc în ușă zgribuliți, mici și mari la un loc, să prindă un pic de soare. Luca are patru ani și nu vrea să vorbească. E frumos, obraz ca bulgărele de zăpadă și ochi negri. A venit cu tatăl lui și cu cizmulițele cele frumoase, își ascunde capul în pulpana tatălui. „Poate într-o zi o să faci o fermă, o podgorie și o să continui tradiția sașilor în facerea vinului, cum o să-i spui?”, îl întreb în ușa bisericii, zăbovind la soare. Poate fără să fi pătruns pe deplin întrebarea, copilul șoptește: Luca. Martha are zece ani, e frumoasă, are păr lung și ochi verzulii. Are palton albastru cu blăniță albă, de iepure, cântă frumos și învață slovele pe nemțește. Doamna Elvira s-a alăturat și ea grupului, mulțumită să-i vadă împreună, după atâtea zile de iarnă și singurătate. Are 75 de ani, după ce i-a murit soțul stă singură în casa părintească. Are doi băieți plecați în Anglia și o fată la Brașov. Când era copilă, a făcut școala, ca mulți alți copii din sat, alături de copiii sașilor, la școala germană, de lângă turn, „pe nemțește”. „Aveam un învățător exigent, își amintește doamna Elvira, pe domnul Hosch Erwin. Tare neiertător cu leneșii mai era, dar ne-a prins bine, ce am învățat atunci n-am mai uitat. După ce n-au mai fost ei, noi am putut să ne învățăm acasă copiii pe nemțește. Feciorii noștri capătă de lucru în străinătate mai ușor, pentru că știu limba. După școală, povestește ea mai departe, după ora două, mergeam la casele sașilor și grijam de copiii lor. Îmi plăcea. Vedeam la ei în casă cum se poartă, cum rânduiesc gospodăria, cum fac mâncarea. Ne-am legat de copiii lor, cu unii am rămas prieteni.” Și acum, doamna Elvira din Uila le scrie regulat prietenelor ei din copilărie, Helga și Ingrid, în Germania. În limba lor. Are ceva de vorbit cu părintele Zey și începe să turuie săsește cu preotul. Nimic nu pare să-i despartă.


Farkas Bela (Tuţi baci), liderul romilor din Uila, cel care i-a îndrumat după ce saşii i-au părăsit plecând în Germania

Citiți continuarea AICI!

Lunga iarnă a Bucureștilor

Lunga iarnă a Bucureștilor

Acum o sută de ani, pe 6 decembrie 1916, capitala cădea sub ocupație germană. Burghezia își apărase interesele personale, fortificațiile n-au apărat nimic – nu erau funcționale -, iar în calea armatelor germane, au ieșit doar două fetițe scăpate de sub ochii lui tante Caterine. Nepregătită, derutată și lăsată singură, populația fraternizează sau moare de foame. Nici armata n-o duce mai bine. Bolile societății noastre, o sută de ani mai târziu, le veți descoperi nevindecate.

Femeia din fața mea are o figură luminoasă, miroase a Trésor de la Lancôme și poartă un deux-pieces de culoarea frunzelor de toamnă. În piept are o broșă de aur bătută cu rubine. Despre ceasul de aur pe care nu-l mai are, i l-a furat un bandit într-o seară pe stradă, îmi va povesti mai târziu. În oglinzile aurite de la Capșa se reflectă doar chipul ei, pentru că de ore bune bem cafele și mâncăm prăjituri Joffre doar noi două, singure în toată cafeneaua. Ca să ne înviorăm privirea, ne mai uităm din când în când pe stradă. Studenți grăbiți, purtând rucsaci și căști în urechi trec pe Calea Victoriei, spre centrul Capitalei. E o zi însorită de început de iarnă. Așa o fi fost și acum o sută de ani când au intrat nemții în București, și-au ocupat orașul?

Citește în continuare „Lunga iarnă a Bucureștilor” →