Categorie: Bloc notes

„The Odyssey” ar putea fi filmul anului. Primele reacții îl plasează deja în cursa pentru Oscar

„The Odyssey” ar putea fi filmul anului. Primele reacții îl plasează deja în cursa pentru Oscar

Christopher Nolan pare să fi reușit din nou imposibilul. La doar câteva ore după premiera mondială a filmului The Odyssey, cronici venite din cele mai importante publicații de cinema conturează imaginea unui blockbuster care nu impresionează doar prin dimensiuni, ci și prin forța poveștii. Dacă reacțiile criticilor se vor confirma și în fața publicului, adaptarea epopeii lui Homer are toate șansele să domine atât box office-ul, cât și sezonul marilor premii.

După succesul uriaș al Oppenheimer, Nolan revine cu un proiect și mai ambițios: transpunerea pe marele ecran a uneia dintre cele mai influente opere ale literaturii universale. Primele impresii vorbesc despre un film care combină spectaculozitatea vizuală specifică regizorului britanic cu o surprinzătoare încărcătură emoțională.

The Guardian descrie producția ca pe o experiență cinematografică monumentală, filmată la scară IMAX, în care aventura clasică este reinterpretată printr-un limbaj modern, cu momente de tensiune apropiate de horror și o atenție deosebită acordată personajelor.

La rândul său, Variety vorbește despre „cinema în forma sa cea mai spectaculoasă”, iar Entertainment Weekly consideră că filmul este unul dintre acele rare titluri care justifică pe deplin experiența marelui ecran. Chiar și publicațiile mai rezervate admit că Nolan livrează un spectacol cinematografic de proporții.

Unul dintre cele mai elogiate aspecte este interpretarea lui Matt Damon în rolul lui Odiseu. Mai multe publicații, între care People și Deadline, apreciază că actorul oferă cea mai bună prestație din cariera sa și îl văd deja printre favoriții sezonului premiilor Oscar. Robert Pattinson este remarcat pentru intensitatea rolului lui Antinous, iar Anne Hathaway și Tom Holland completează o distribuție considerată una dintre cele mai solide reunite de Nolan.

Nu lipsesc nici rezervele. Criticul David Ehrlich, de la IndieWire, apreciază că prima parte a filmului poate părea uneori prea densă și excesiv de ambițioasă. Chiar și el admite însă că finalul reușește să lege toate firele narative și transformă experiența într-una memorabilă.

Dincolo de aprecierea criticilor, miza este și una financiară. Cu un buget estimat la aproximativ 250 de milioane de dolari, The Odyssey este unul dintre cele mai costisitoare proiecte din cariera lui Christopher Nolan. Pentru a deveni profitabil, filmul trebuie să depășească pragul de aproximativ 500 de milioane de dolari în încasări la nivel mondial.

Primele reacții sugerează însă că regizorul ar putea repeta performanța reușită cu Oppenheimer: transformarea unei povești aparent dificile pentru publicul larg într-un fenomen cultural global.

Verdictul final va aparține spectatorilor. Dar, după entuziasmul aproape unanim al criticilor, un lucru pare deja clar: în vara lui 2026, toate drumurile cinefililor duc spre The Odyssey.

„Viața cu celălalt”, în toate ziarele: cum a scris presa despre lansarea cărții Ruxandrei Hurezean

„Viața cu celălalt”, în toate ziarele: cum a scris presa despre lansarea cărții Ruxandrei Hurezean

Sâmbătă dimineața, la Librăria Erasmus din Sibiu, s-a lansat „Viața cu celălalt. Poveste despre oameni, limbi și rânduieli la sașii din Criț”, al treilea volum din trilogia Ruxandrei Hurezean dedicată acestui sat săsesc din Transilvania. Evenimentul a strâns o sală plină și a generat, în zilele următoare, un ecou de presă foarte bogat pentru o lansare de carte: publicații locale din Sibiu, presă culturală și agenții naționale au scris, aproape la unison, despre aceeași poveste și despre aceeași eroină a ei.

Vedeta presei: o femeie de 104 ani

Dincolo de carte, evenimentul a avut, în relatările presei, un personaj care a eclipsat aproape tot restul: Sofia Folberth, „Tante Fichen”, cea care a inspirat întreaga trilogie și care a participat la lansare cu doar câteva zile înainte de a împlini 104 ani.

Radio București FM a notat că doamna Sofia nu e doar eroina cărților, ci chiar păstrătoarea istoriei satului și martora vieții sașilor din Transilvania în ultimul secol. Publicația a reconstituit și povestea originii presei comunitare din Criț: Sofia Folberth a mărturisit cum, împreună cu răsposatul ei văr ei, Wilhelm „Willy” Folberth, a pus bazele unei publicații lunare după ce au descoperit arhivele bisericii din sat, abandonate în comunism – inițial doar două foi scrise la mașină.

Sibiu Independent a păstrat un alt moment al serii, relatat de Robert Schwartz despre felul în care doamna Sofia povestește: ai impresia că i-ai ascultat deja toate poveștile, dar la următoarea întâlnire vine mereu cu una nouă, pe care nu o știai. Aceeași sursă a păstrat motto-ul devenit emblematic al proiectului, rostit chiar de Sofia Folberth: „Doar ce e scris există!”

Teza cărții, repetată în aproape toate relatările

Indiferent de publicație, miezul cărții a fost redat aproape identic: în Criț, statutul social nu venea din etnie, ci din meserie și din priceperea fiecăruia. Ziarul Faclia a reținut explicația directă a autoarei, potrivit căreia integrarea nu era o idee declarată sau impusă de o ideologie a toleranței, ci o nevoie practică a fiecăruia de celălalt. Aceeași idee a fost reluată, în formulări apropiate, de agenția News.ro, SibiuNews și de Stiripesurse – fiecare insistând pe felul în care volumul „pune sub semnul întrebării tot discursul naționalist din spațiul public” contemporan.

O pitorească ilustrare a acestei teze, reluată de mai multe publicații, este povestea numelui de familie „Munteanu”: primii români stabiliți în sat au primit acest nume după ce singurul cuvânt pe care sătenii sași l-au înțeles de la ciobanii nou-veniți a fost „munte”.

Doi invitați, două perspective complementare

Cei doi invitați ai serii au adus, în relatările presei, unghiuri diferite asupra aceleiași concluzii. Robert Schwartz, președintele-director general al Radiodifuziunii Române și prefațatorul volumului, a vorbit despre Criț ca despre un model istoric al spiritului european: potrivit SibiuNews, multiculturalitatea satului „a fost preluată, evident, de Bruxelles, de Strasbourg”, cu mult înainte ca instituțiile europene să o teoretizeze. Schwartz a legat această normalitate de nevoia actuală de repere, într-un context politic pe care l-a descris drept fragmentat.

Liane Iunesch, conferențiar universitar la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, a privit volumul din perspectiva didacticii limbii germane și l-a descris, potrivit Sibiu Independent, ca un „caleidoscop” al vieții comunitare din Transilvania, adăugând că diversitatea reprezintă bogăție, nu o sursă de conflict.

O carte despre migrație, scrisă cu un secol în urmă

Mai multe publicații au remarcat și un fir secundar al cărții, surprinzător de actual: migrația economică nu e un fenomen al prezentului. Crițenii plecau în America la începutul secolului trecut, trimiteau bani acasă pentru biserică sau pentru casă, și se întorceau – un tipar pe care Radio București FM l-a pus în oglindă directă cu situația românilor care muncesc azi în străinătate. Volumul mai amintește și de comunitatea italienilor stabiliți temporar în Criț, ale cărei parmezan și unt ajungeau, potrivit relatărilor, la Casa Regală din București.

De ce contează acest ecou

Pentru o carte despre un sat de câteva sute de locuitori, o asemenea acoperire – de la presa locală sibiană la agenții și posturi naționale – nu e deloc obișnuită. Ea confirmă, de fapt, chiar teza pe care Robert Schwartz a formulat-o la eveniment: poveștile din Criț nu sunt un exercițiu de nostalgie locală, ci un argument cu relevanță națională și europeană, exact în momentul în care discuțiile despre identitate și convețuire devin tot mai polarizate.

Volumul „Viața cu celălalt” a fost publicat la Editura Presa Universitară Clujeană, cu sprijinul Fundației Michael Schmidt, și încheie trilogia începută cu „Criț, istoria, poveștile și viața unui sat de sași” și „Vecinătăți la sașii din Criț”.

Saul Goodman a ieșit din pușcărie. Bob Odenkirk și Jonathan Banks revin surprinzător în pielea personajelor din „Better Call Saul”

Saul Goodman a ieșit din pușcărie. Bob Odenkirk și Jonathan Banks revin surprinzător în pielea personajelor din „Better Call Saul”

Fanii universului Breaking Bad au parte de o surpriză neașteptată: actorul Bob Odenkirk a revenit în rolul celebrului avocat Saul Goodman, într-un scurt clip video realizat cu ocazia aniversării a 250 de ani de la fondarea Statelor Unite. Alături de el apare și Jonathan Banks, reluând rolul lui Mike Ehrmantraut pentru prima dată după finalul serialului Better Call Saul din 2022.

În videoclip, Saul Goodman apare din nou în biroul său devenit emblematic și le amintește americanilor că au drepturi constituționale pe care nu ar trebui să le abandoneze. În stilul său caracteristic, avocatul explică faptul că aceste drepturi au fost scrise „de niște tipi cu peruci pudrate și ciorapi până la genunchi”, dar că rămân surprinzător de actuale. Mesajul se încheie cu îndemnul: „Cunoaște-ți drepturile și, pentru numele lui Mike, nu renunța niciodată la ele.” Apoi apare Mike Ehrmantraut, care aprobă sec mesajul.

Ceea ce face clipul și mai intrigant este faptul că nu există un sponsor evident și nici o explicație clară privind originea lui. Co-creatorul serialului, Peter Gould, a distribuit videoclipul pe rețelele sociale și a confirmat autenticitatea acestuia, fără a oferi însă prea multe detalii despre proiect.

Revenirea este cu atât mai surprinzătoare cu cât povestea lui Saul Goodman părea încheiată definitiv. Episodul final al serialului, Better Call Saul, îl abandona pe Jimmy McGill, alias Saul Goodman, în spatele gratiilor, după ce acceptase să răspundă pentru rolul său în afacerea criminală a lui Walter White.

În trecut, Odenkirk declara că ar fi dispus să revină la personaj doar dacă povestea ar respecta finalul serialului și s-ar desfășura în închisoare. Actorul a subliniat de mai multe ori că ar accepta fără ezitare o nouă colaborare cu creatorii universului Breaking Bad, Vince Gilligan și Peter Gould, dacă aceștia ar găsi o idee suficient de bună.

Deocamdată, noul clip pare să fie doar o apariție specială, fără legătură cu un viitor proiect. Dar simplul fapt că Saul Goodman și Mike Ehrmantraut au reapărut împreună pe ecran a fost suficient pentru a reaprinde speranțele fanilor că universul Breaking Bad nu și-a spus încă ultimul cuvânt.

Casa ca personaj, orașul ca destin. „Au venit și au plecat. 100 de ani din viața unui imobil de raport clujean”

Casa ca personaj, orașul ca destin. „Au venit și au plecat. 100 de ani din viața unui imobil de raport clujean”

Există cărți care pornesc deschizând o poartă și ajung să reconstituie imaginea un secol întreg. Volumul Au venit și au plecat. 100 de ani din viața unui imobil de raport clujean / In and Out: A Century in the Life of a Revenue House in Cluj, semnat de arhitecții Dana Julean și Dan-Ionuț Julean și apărut în 2026 la Presa Universitară Clujeană, este o astfel de carte. Forma sa e aceea a unui studiu de caz; ambiția, cu totul alta: să reconstituie, prin biografia unui singur imobil, transformările profunde ale Clujului și ale societății românești de-a lungul ultimului secol.

Clădirea urmărită traversează trei regimuri istorice distincte – capitalismul burghez interbelic, comunismul, tranziția postcomunistă – și iese din fiecare dintre ele altfel decât a intrat. Schimbările nu sunt doar arhitecturale. Sunt schimbări de proprietar și de mentalitate, de intimitate și de vocabular social. Autorii vorbesc, cu o formulă care rămâne în minte, despre „mutilarea” valorilor burgheze sub comunism: locatarul devine chiriaș forțat, proprietarul devine chiriaș în propria casă, iar spațiul comun își pierde cu totul sensul. Casa nu suportă în tăcere aceste transformări – le înregistrează în ziduri, în planșee, în modul în care a fost împărțită sau supraetajată.

Care este însă meritul principal al volumului? Literatura dedicată patrimoniului urban oscilează de obicei între inventarul rece al formelor arhitecturale și elegia pentru „orașul de altădată”. Dana și Dan-Ionuț Julean aleg o a treia cale – microstoria – și o folosesc cu disciplină. Clădirea nu este analizată ca monument, ci ca loc al unor experiențe umane succesive. Zidurile, apartamentele, curtea, spațiile comune devin puncte de intersecție pentru destine individuale, politici publice și ideologii. Efectul este că istoria mare devine inteligibilă prin istoria mică: în loc să explice abstract naționalizarea sau privatizarea fondului locativ, cartea arată cum s-au simțit acestea în interiorul unui singur imobil, pe o singură stradă a Clujului.

Această metodă nu e nouă pentru cei doi autori. Lucrările lor anterioare, dedicate unor familii, domenii nobiliare sau monumente din Transilvania, au demonstrat deja că patrimoniul poate fi povestit fără să-și piardă rigoarea academică. Au venit și au plecat aduce însă un argument în plus: că microstoria arhitecturală nu trebuie să rămână un exercițiu de erudiție locală, atâta vreme cât poate deveni o formă de analiză socială.

Un capitol aparte îl ocupă felul în care cartea remodelează noțiunea de proprietate. În spațiul românesc, dezbaterea despre casele naționalizate, despre retrocedări și despre memoria locuirii este aproape întotdeauna redusă la dimensiunea juridică – acte, sentințe, termene. Autorii arată că proprietatea este și o categorie culturală, anterioară oricărui act notarial. Înainte de a fi un drept, ea este un mod de a te raporta la spațiul în care trăiești, de a-l îngriji sau neglija, de a-l simți al tău sau străin. Imobilul studiat devine astfel o lentilă prin care poate fi citită întreaga istorie socială a secolului XX.

Clujul însuși apare în aceste pagini nu ca fundal decorativ, ci ca organism viu, supus unor presiuni pe care o singură clădire le poate absorbi și reprezenta: mobilitate socială, mutații demografice, apariția și dispariția unor categorii profesionale, schimbarea regimurilor politice. Este, într-un anumit sens, o biografie urbană în miniatură sau, mai precis, o radiografie a orașului prin osatura unui singur imobil.

Ceea ce rămâne după lectură nu este un inventar de fapte, ci o convingere: că arhitectura nu conservă doar forme, ci și experiențe sociale. O casă de raport este și o arhivă tăcută a relațiilor dintre oameni, a fricilor și speranțelor legate de spațiu, a felului în care istoria se insinuează în cotidianul cel mai concret. Dana și Dan-Ionuț Julean reușesc să dea glas acestei arhive. Și demonstrează că, uneori, pentru a înțelege un secol, e suficient să asculți cu atenție o singură casă.

Ce erau casele de raport

O „casă de raport” (din franceză maison de rapport) este un imobil construit special pentru a fi închiriat, cu scopul de a aduce proprietarului un venit regulat, adică un „raport”, în sensul vechi al cuvântului (randament, profit).

Spre deosebire de o casă de locuit ridicată pentru uzul propriu al proprietarului, casa de raport era concepută de la bun început ca investiție imobiliară: proprietarul nu locuia neapărat acolo (sau ocupa cel mult un apartament), iar restul spațiului era împărțit în unități închiriate unor chiriași diferiți.

În Cluj și în celelalte orașe transilvane, casele de raport au apărut masiv la sfârșitul secolului XIX și în primele decenii ale secolului XX, în perioada de modernizare urbană accelerată. Sunt de obicei clădiri cu două-patru etaje, cu mai multe apartamente pe palier, scară comună și curte interioară – tipul de imobil pe care îl recunoaștem azi în centrele istorice ale Clujului, Timișoarei sau Oradei.

De aceea sunt atât de interesante ca obiect de studiu: ele au concentrat, sub același acoperiș, chiriași din clase sociale diferite, au supraviețuit naționalizării (când au devenit „bloc de stat”), retrocedării și privatizării și păstrează în structura lor toate aceste straturi de istorie socială.

„Popular” în România sau cum a supraviețuit dreapta creștină într-o țară fără memorie politică

„Popular” în România sau cum a supraviețuit dreapta creștină într-o țară fără memorie politică

O carte care face ordine într-un puzzle de trei decenii. Florin-Vasile Șomlea termină ce a început: una dintre cele mai ample încercări de radiografiere a familiei politice „populare” din România postcomunistă.

Există cărți care umplu un raft și cărți care umplu un gol. Volumul „Popularii” din România. Dreapta politică românească, al doilea din seria despre Dreapta românească, semnat de politologul și geopoliticianul Florin-Vasile Șomlea și apărut la Editura Eikon, se înscrie în cea de-a doua categorie. Nu pentru că subiectul ar fi exotic sau neglijat cu totul de literatura de specialitate, ci pentru că nimeni nu îl abordase până acum cu această răbdare sistematică, cu această voință de a urmări firele unei familii politice care a traversat postcomunismul românesc în fel și chip: glorioasă și umilită, majoritară și marginală, reformată și deformată.

Șomlea este un cunoscut explorator al terenului. Deja primul volum al seriei, dedicat mișcării liberale, fusese primit ca un reper în analiza dreptei românești. Acum, cu al doilea volum al ciclului dedicat „popularilor”, autorul demonstrează că nu a fost vorba de un exercițiu izolat, ci de un proiect de lungă durată: cartografierea ideologică și istorică a dreptei politice românești în ansamblul ei.

De la PNȚCD la PPE: o odisee în șapte acte

Structura volumului este, în sine, un argument. Șapte părți, fiecare acoperind o etapă distinctă din evoluția „popularilor” autohtoni, de la debutul electoral din mai 1990 – „unul slab”, notează autorul fără menajamente – până la Congresele PPE de la București, din 2012, și Dublin, din 2014. Este o arhitectură elaborată, care refuză atât hagiografia, cât și rechizitoriul, preferând în locul lor ceva mai dificil de obținut: înțelegerea.

Punctul de plecare este unul teoretic solid. Înainte de a intra în istoria propriu-zisă a „popularilor” români, autorul face un ocol necesar prin originile ideologice ale democrației creștine europene – un curent apărut în secolul al XIX-lea ca reacție la expansiunea liberalismului și la laicizarea societății odată cu Revoluția Franceză, și care și-a găsit expresia politică cea mai articulată în figuri precum Luigi Sturzo, fondatorul Partidului Popular Italian și una dintre figurile fondatoare ale popularismului creștin-democrat european. Această rădăcină doctrinară – cu tensiunea ei constitutivă între valorile creștine tradiționale și cerințele modernității democratice, între subsidiaritatate și intervenția statului, între conservatorism și reformă socială – este cheia de lectură pe care Șomlea o oferă cititorului pentru a înțelege avatarurile partidelor românești din această familie.

Rezerva publicului și sinuozitățile parcursului

Unul dintre meritele volumului este că nu ocultează eșecurile. Debutul electoral al creștin-democraților români în mai 1990 a fost primit cu „rezervă” de un public care nu știa prea bine ce să facă cu un partid care purta în titulatura sa, fără complexe, orientarea politică pe care o reprezenta: Partidul Național Țărănesc Creștin-Democrat. Paradoxul era că tocmai această transparență – asumarea explicită a unei identități istorice și ideologice – devenea un handicap într-o societate traumatizată de decenii de propagandă și inoculată cu reflexul suspiciunii față de orice formă de angajament explicit.

Ceea ce a urmat – adaptarea mesajului, negocierile identitare, coagularea în jurul unor lideri cu capital simbolic incontestabil, cum a fost Corneliu Coposu – face obiectul unor analize dense și documentate, în care autorul urmărește cu atenție nu doar marile mișcări politice, ci și textura fină a evenimentelor: manifestații, programe politice, crize interne, fuziuni și sciziuni.

Guvernare, suspendare, reconfigurare

Volumul acoperă și perioadele în care „popularii” români au ajuns la guvernare – mai întâi prin PNȚCD în intervalul 1996-2000, apoi prin PD, în formula Alianței D.A. de după 2004, și prin PDL, formațiune constituită la sfârșitul lui 2007 și aflată la guvernare după alegerile din 2008 până în 2012. Autorul nu evită să noteze tensiunile, eșecurile de comunicare și inconsecvențele doctrinare, dar le plasează întotdeauna în contextul lor: o societate democratică tânără, un electorat volatil, un sistem politic în curs de sedimentare instituțională.

Profilurile de lideri incluse în anexe adaugă o dimensiune umană binevenită analizei politologice. Fișa dedicată lui Emil Boc – născut în 1966 la Răchițele, comuna Mărgău, jurist de formație, cadru didactic la Facultatea de Științe Politice și Administrative a Universității „Babeș-Bolyai” – este ilustrativă pentru metoda autorului: informație biografică precisă, evaluare a traiectoriei politice, identificarea momentelor-cheie (victoria la Primăria Cluj-Napoca în 2004, preluarea președinției PD în 2005, mandatul de prim-ministru între decembrie 2008 și februarie 2012), fără entuziasm partizan, dar și fără animozitate.

O carte și pentru cei care nu votează dreapta

Prefațatorul volumului, conf. univ. dr. Flore Pop, surprinde bine miza mai largă a acestei întreprinderi: analizând procesele complexe ale evoluției societății democratice de după 1989, lucrarea ajută la o mai bună înțelegere a mecanismelor societale actuale. Este o observație justă. Această carte nu este doar pentru politologi sau pentru nostalgicii dreptei istorice. Este pentru oricine vrea să înțeleagă cum s-a construit – și cum s-a destrămat, și cum s-a reconstruit – sistemul politic românesc în cei treizeci și ceva de ani de după căderea comunismului.

Într-o epocă în care discursul politic tinde să se reducă la confruntări de suprafață și în care memoria instituțională a partidelor este adesea superficială sau instrumentalizată, un demers precum cel al lui Florin-Vasile Șomlea are o valoare care depășește cu mult cercul academic. El oferă ceea ce politica românească duce lipsă: perspectivă.

„Popularii” din România. Dreapta politică românească, vol. 2, de Florin-Vasile Șomlea este o lectură potrivită pentru oricine dorește să înțeleagă nu doar unde a fost dreapta românească, ci și de ce este acolo unde este azi.

Bourne Again? Da, și umorul IT este la fel

Bourne Again? Da, și umorul IT este la fel

Bash nu este doar unul dintre cele mai folosite programe din lumea Linux. Este și una dintre cele mai vechi glume ale informaticienilor. Numele său vine de la Bourne Again Shell – o referință la vechiul Bourne Shell și, simultan, un joc de cuvinte cu expresia engleză born again („născut din nou”). Cu alte cuvinte, programatorii au botezat un software esențial folosind o glumă pe care majoritatea utilizatorilor nu o vor observa niciodată.

Iar asta spune multe despre cultura IT. Dacă există un loc în care oamenii sunt capabili să petreacă săptămâni întregi construind un sistem sofisticat doar pentru a ascunde un joc de cuvinte într-un acronim, acela este lumea informaticii.

Acronime care se mușcă de coadă

Una dintre pasiunile programatorilor este ceea ce se numește „acronim recursiv”: o abreviere care își conține propriul nume în definiție.

Cel mai celebru exemplu este probabil GNU.

GNU = GNU’s Not Unix

Problema este că definiția începe chiar cu GNU. Dacă întrebi ce înseamnă GNU, răspunsul este că GNU înseamnă „GNU’s Not Unix”. Iar dacă întrebi ce înseamnă GNU din definiție… ajungi exact de unde ai plecat.

Această idee a devenit atât de populară încât au apărut nenumărate variații:

  • PHP = PHP: Hypertext Preprocessor
  • WINE = Wine Is Not an Emulator
  • PINE = Pine Is Not Elm
  • LAME = LAME Ain’t an MP3 Encoder

Da, uneori gluma constă pur și simplu în a spune că programul nu este exact ceea ce pare să fie.

Când programatorii își insultă propriile programe

Poate cel mai sincer acronim din istoria software-ului este: YACC = Yet Another Compiler Compiler

Practic, creatorii au spus: „Încă un generator de compilatoare. Da, știm.”

Mai târziu au apărut:

  • YAML = Yet Another Markup Language
  • YASM = Yet Another Assembler
  • YAST = Yet Another Setup Tool

La un moment dat, „Yet Another” a devenit un gen literar.

Există și categoria opusă, în care dezvoltatorii își ironizează direct creațiile.

Un exemplu celebru este: BLOAT = Basic Language Of Application Tools

Numai că în engleză bloat înseamnă „umflat inutil”, termen folosit pentru programele prea mari și prea lente.

Șerpi, cămile și alte animale misterioase

Dacă intri în lumea limbajelor de programare, lucrurile devin și mai bizare.

Python nu a fost numit după reptilă, ci după grupul britanic de comedie Monty Python.

De aceea documentația oficială folosește exemple cu nume precum „spam”, „eggs” și alte referințe la sketch-urile lor.

În schimb, mascota limbajului Perl este o cămilă.

De ce?

Pentru că autorul limbajului, Larry Wall, considera că o cămilă este un animal rezistent, capabil să facă multă muncă fără să se plângă. Programatorii Perl au îmbrățișat ideea atât de tare încât cămila a devenit simbolul neoficial al limbajului.

Eroarea care a devenit insectă

Termenul „bug” pentru o eroare software este mai vechi decât calculatoarele moderne, dar legenda informaticii spune că în 1947 echipa condusă de Grace Hopper a găsit o molie blocată într-un releu al calculatorului Harvard Mark II.

Insecta a fost lipită în jurnalul tehnic cu mențiunea: „First actual case of bug being found.”

Nu era primul bug din istorie, dar probabil a fost primul prins și arhivat oficial.

127.0.0.1 – locul unde te poți întoarce mereu

Programatorii au o afecțiune specială pentru adresa IP:

127.0.0.1

Aceasta reprezintă propriul calculator și este cunoscută sub numele de localhost.

În cultura IT circulă glume precum: „Nu există loc ca 127.0.0.1.”

Este o parodie după expresia „There’s no place like home”.

Pe tricouri apare adesea și varianta: „Home is where 127.0.0.1 is.”

Puțini oameni își declară dragostea pentru propria adresă IP, dar programatorii nu sunt tocmai oameni obișnuiți.

Problema cu umorul IT

Majoritatea glumelor informatice au o caracteristică aparte: sunt construite astfel încât 95% din populație să nu le observe.

Un acronim recursiv, o referință la un sketch britanic din anii 1970, o adresă IP sau un joc de cuvinte despre un shell Unix nu sunt exact materialul din care se fac spectacolele de stand-up.

Și totuși, există ceva simpatic în această tradiție. Într-o lume a algoritmilor, a serverelor și a codului sursă, programatorii au găsit o metodă discretă de a-și lăsa amprenta: ascunzând glume în locuri unde doar alți programatori le vor găsi.

Poate că acesta este adevăratul sens al lui Bourne Again Shell. Nu doar un software renăscut, ci dovada că, indiferent cât de serioasă devine tehnologia, cineva va găsi întotdeauna o cale de a strecura o poantă în ea.

Un director Google demisionează în semn de protest: „Compania și-a pierdut busola morală”

Un director Google demisionează în semn de protest: „Compania și-a pierdut busola morală”

Unul dintre directorii cu vechime din Google a demisionat, acuzând compania că s-a îndepărtat de principiile etice care i-au definit identitatea timp de două decenii. Motivul principal al plecării sale este apropierea tot mai mare dintre gigantul tehnologic și armata americană, pe fondul extinderii utilizării inteligenței artificiale în domeniul militar.

René Mayrhofer, director responsabil de securitatea platformei Android și profesor la Universitatea Johannes Kepler din Linz, și-a anunțat plecarea printr-un mesaj intern în care afirmă că „liderii Google și-au pierdut busola morală”. Potrivit unei relatări publicate de Business Insider, Mayrhofer consideră că organizația în care a lucrat ani de zile nu mai seamănă cu compania care promova odinioară principiul „Don’t be evil” și care încerca să evite implicarea în proiecte militare controversate.

Nemulțumirea sa este legată în special de acordul încheiat între Google și Departamentul Apărării al Statelor Unite, care permite utilizarea modelelor de inteligență artificială Gemini în medii clasificate. Google susține că tehnologia va fi folosită în condiții compatibile cu propriile reguli privind dezvoltarea responsabilă a AI și că rămân în vigoare interdicțiile referitoare la armele autonome care funcționează fără control uman.

Pentru Mayrhofer, aceste garanții nu sunt suficiente. El afirmă că nu poate susține dezvoltarea unor tehnologii care ar putea fi utilizate în operațiuni militare ofensive sau în sisteme de supraveghere extinsă. Pacifist declarat, acesta spune că nu dorește să contribuie, nici măcar indirect, la dezvoltarea unor instrumente care ar putea facilita conflicte armate sau restrângerea libertăților civile.

De la Project Maven la Gemini

Disputa nu este nouă. În 2018, Google a fost zguduită de revolta propriilor angajați împotriva participării la Project Maven, un program al Pentagonului care utiliza algoritmi de inteligență artificială pentru analiza imaginilor captate de drone militare. Atunci, mii de angajați au protestat, iar conducerea companiei a ales să nu reînnoiască contractul.

În urma acelui episod, Google a adoptat un set de principii etice privind utilizarea inteligenței artificiale, promițând că nu va dezvolta sisteme destinate producerii de arme sau tehnologiilor care ar putea provoca prejudicii semnificative oamenilor.

Însă contextul geopolitic s-a schimbat radical în ultimii ani. Competiția tehnologică dintre Statele Unite și China, războiul din Ucraina și dezvoltarea accelerată a inteligenței artificiale au determinat multe companii din Silicon Valley să își reevalueze poziția față de colaborarea cu instituțiile de apărare.

În acest nou climat, Google a revenit treptat la parteneriate cu armata americană, argumentând că tehnologia occidentală trebuie să contribuie la securitatea statelor democratice.

O dezbatere care traversează, în subtext, întreaga industrie AI

Demisia lui Mayrhofer evidențiază tensiunile care există în prezent în marile companii de tehnologie. Pentru conducerea acestora, colaborarea cu guvernele și instituțiile de apărare este prezentată drept o necesitate strategică. Pentru o parte dintre angajați, însă, dezvoltarea unor modele de inteligență artificială utilizabile în contexte militare ridică probleme morale fundamentale.

În ultimele luni, sute de angajați Google au semnat petiții prin care au cerut companiei să limiteze implicarea în proiecte clasificate și să ofere mai multă transparență privind utilizarea tehnologiilor sale de către instituțiile militare.

Cazul depășește însă granițele Google. Pe măsură ce inteligența artificială devine o componentă centrală a securității naționale, marile companii tehnologice sunt nevoite să răspundă unei întrebări care până de curând părea teoretică: unde se termină responsabilitatea față de societate și unde începe responsabilitatea față de stat?

Pentru René Mayrhofer, răspunsul este clar. Pentru industria tehnologică, dezbaterea abia începe.

Articol realizat pe baza informațiilor publicate de Business Insider.