Casa ca personaj, orașul ca destin. „Au venit și au plecat. 100 de ani din viața unui imobil de raport clujean”

Casa ca personaj, orașul ca destin. „Au venit și au plecat. 100 de ani din viața unui imobil de raport clujean”

Există cărți care pornesc deschizând o poartă și ajung să reconstituie imaginea un secol întreg. Volumul Au venit și au plecat. 100 de ani din viața unui imobil de raport clujean / In and Out: A Century in the Life of a Revenue House in Cluj, semnat de arhitecții Dana Julean și Dan-Ionuț Julean și apărut în 2026 la Presa Universitară Clujeană, este o astfel de carte. Forma sa e aceea a unui studiu de caz; ambiția, cu totul alta: să reconstituie, prin biografia unui singur imobil, transformările profunde ale Clujului și ale societății românești de-a lungul ultimului secol.

Clădirea urmărită traversează trei regimuri istorice distincte – capitalismul burghez interbelic, comunismul, tranziția postcomunistă – și iese din fiecare dintre ele altfel decât a intrat. Schimbările nu sunt doar arhitecturale. Sunt schimbări de proprietar și de mentalitate, de intimitate și de vocabular social. Autorii vorbesc, cu o formulă care rămâne în minte, despre „mutilarea” valorilor burgheze sub comunism: locatarul devine chiriaș forțat, proprietarul devine chiriaș în propria casă, iar spațiul comun își pierde cu totul sensul. Casa nu suportă în tăcere aceste transformări – le înregistrează în ziduri, în planșee, în modul în care a fost împărțită sau supraetajată.

Care este însă meritul principal al volumului? Literatura dedicată patrimoniului urban oscilează de obicei între inventarul rece al formelor arhitecturale și elegia pentru „orașul de altădată”. Dana și Dan-Ionuț Julean aleg o a treia cale – microstoria – și o folosesc cu disciplină. Clădirea nu este analizată ca monument, ci ca loc al unor experiențe umane succesive. Zidurile, apartamentele, curtea, spațiile comune devin puncte de intersecție pentru destine individuale, politici publice și ideologii. Efectul este că istoria mare devine inteligibilă prin istoria mică: în loc să explice abstract naționalizarea sau privatizarea fondului locativ, cartea arată cum s-au simțit acestea în interiorul unui singur imobil, pe o singură stradă a Clujului.

Această metodă nu e nouă pentru cei doi autori. Lucrările lor anterioare, dedicate unor familii, domenii nobiliare sau monumente din Transilvania, au demonstrat deja că patrimoniul poate fi povestit fără să-și piardă rigoarea academică. Au venit și au plecat aduce însă un argument în plus: că microstoria arhitecturală nu trebuie să rămână un exercițiu de erudiție locală, atâta vreme cât poate deveni o formă de analiză socială.

Un capitol aparte îl ocupă felul în care cartea remodelează noțiunea de proprietate. În spațiul românesc, dezbaterea despre casele naționalizate, despre retrocedări și despre memoria locuirii este aproape întotdeauna redusă la dimensiunea juridică – acte, sentințe, termene. Autorii arată că proprietatea este și o categorie culturală, anterioară oricărui act notarial. Înainte de a fi un drept, ea este un mod de a te raporta la spațiul în care trăiești, de a-l îngriji sau neglija, de a-l simți al tău sau străin. Imobilul studiat devine astfel o lentilă prin care poate fi citită întreaga istorie socială a secolului XX.

Clujul însuși apare în aceste pagini nu ca fundal decorativ, ci ca organism viu, supus unor presiuni pe care o singură clădire le poate absorbi și reprezenta: mobilitate socială, mutații demografice, apariția și dispariția unor categorii profesionale, schimbarea regimurilor politice. Este, într-un anumit sens, o biografie urbană în miniatură sau, mai precis, o radiografie a orașului prin osatura unui singur imobil.

Ceea ce rămâne după lectură nu este un inventar de fapte, ci o convingere: că arhitectura nu conservă doar forme, ci și experiențe sociale. O casă de raport este și o arhivă tăcută a relațiilor dintre oameni, a fricilor și speranțelor legate de spațiu, a felului în care istoria se insinuează în cotidianul cel mai concret. Dana și Dan-Ionuț Julean reușesc să dea glas acestei arhive. Și demonstrează că, uneori, pentru a înțelege un secol, e suficient să asculți cu atenție o singură casă.


Ce erau casele de raport

O „casă de raport” (din franceză maison de rapport) este un imobil construit special pentru a fi închiriat, cu scopul de a aduce proprietarului un venit regulat, adică un „raport”, în sensul vechi al cuvântului (randament, profit).

Spre deosebire de o casă de locuit ridicată pentru uzul propriu al proprietarului, casa de raport era concepută de la bun început ca investiție imobiliară: proprietarul nu locuia neapărat acolo (sau ocupa cel mult un apartament), iar restul spațiului era împărțit în unități închiriate unor chiriași diferiți.

În Cluj și în celelalte orașe transilvane, casele de raport au apărut masiv la sfârșitul secolului XIX și în primele decenii ale secolului XX, în perioada de modernizare urbană accelerată. Sunt de obicei clădiri cu două-patru etaje, cu mai multe apartamente pe palier, scară comună și curte interioară – tipul de imobil pe care îl recunoaștem azi în centrele istorice ale Clujului, Timișoarei sau Oradei.

De aceea sunt atât de interesante ca obiect de studiu: ele au concentrat, sub același acoperiș, chiriași din clase sociale diferite, au supraviețuit naționalizării (când au devenit „bloc de stat”), retrocedării și privatizării și păstrează în structura lor toate aceste straturi de istorie socială.

Ce însemna să fii „liberal” pentru românii ardeleni din secolul al XIX-lea? O carte a istoricului Andrei Faur caută răspunsul

Ce însemna să fii „liberal” pentru românii ardeleni din secolul al XIX-lea? O carte a istoricului Andrei Faur caută răspunsul

Ce însemna, de fapt, să fii „liberal” pentru românii din Transilvania și Ungaria în secolul al XIX-lea? Nu în sensul vag, polemic sau pur electoral de astăzi, ci în lumea în care ideile despre libertate, drepturi, presă, reprezentare și limitarea puterii politice începeau să capete formă modernă. La această întrebare încearcă să răspundă istoricul Andrei Faur în volumul „Liberalismul și românii din Transilvania și Ungaria (1838–1914)”, apărut în 2024 la Presa Universitară Clujeană.

Cartea este, din capul locului, mai mult decât o simplă istorie a unei doctrine. Autorul urmărește un câmp mult mai larg: felul în care românii din spațiul habsburgic au înțeles liberalismul, cum l-au tradus în limbaj politic propriu și cum l-au raportat la teme concrete precum libertatea, libertatea cuvântului și a presei, dreptul de asociere și de întrunire, reprezentarea parlamentară, liberalismul economic, centralizarea și descentralizarea administrativă ori relația dintre religie și liberalism. Volumul discută inclusiv modelele englez, francez, maghiar și românesc ale liberalismului, dar și cazurile unor figuri precum George Barițiu și Aurel C. Popovici.

Miza cărții devine și mai clară dacă o punem alături de un studiu conex al aceluiași autor, dedicat vocabularului politic al românilor din Imperiul Habsburgic. Acolo, Andrei Faur arată că cercetarea sa se concentrează asupra felului în care liberalismul și conservatorismul au fost receptate de românii din Transilvania și Ungaria între 1838, anul apariției presei politice în limba română, și începutul Primului Război Mondial. Mai exact, autorul urmărește ce se înțelegea în epocă prin „liberalism” și „conservatorism”, cum era văzută relația dintre ele și în ce măsură aceste idei au fost asumate de intelighenția românească.

Aici se află unul dintre punctele cele mai interesante ale demersului. Înainte de a deveni etichete politice, termenii circulau, se schimbau și se încărcau cu sensuri locale. Faur observă că vocabularul politic al românilor din Imperiul Habsburgic s-a îmbogățit puternic în secolul al XIX-lea, pe măsură ce ideile politice occidentale au fost preluate și adaptate. Nu este vorba doar despre importul unor concepte, ci despre felul în care ele au fost înțelese de publiciști, lideri de opinie și cititori, într-un context istoric marcat de modernizare, afirmare națională și luptă pentru drepturi.

Un exemplu semnificativ este chiar începutul acestei istorii. În studiul său, Andrei Faur amintește că termenii „liberaliști” și „conservativi” apar în Gazeta de Transilvania încă din 1838, în legătură cu partidele Whig și Tory din Marea Britanie. Tot acolo este schițată și o primă diferență între cele două familii politice: conservatorii sunt asociați cu atașamentul față de puterea monarhică și reticența față de schimbare, în timp ce liberalii sunt legați de ideea că întinderea puterii depinde de voia poporului. Chiar sumare, aceste definiții arată că presa românească din Transilvania participa deja la o mare conversație europeană despre libertate, suveranitate și guvernare.

George Barițiu ocupă, firesc, un loc central în această poveste. Faur amintește că publicistul a oferit în 1848 o definire mai elaborată a partidelor politice, punând în opoziție „progresiștii” și „conservativii ruginiți”. În lectura lui Barițiu, liberal este acela care luptă pentru eliberarea oamenilor din forme nemeritate de robie politică sau civilă, în timp ce antiliberalul consideră că majoritatea oamenilor nu sunt făcuți pentru libertate. Tot Barițiu leagă constituționalismul de existența unor legi solide, care nu pot fi încălcate nepedepsit. Din aceste formule se vede că liberalismul nu era perceput doar ca un curent abstract, ci ca o luptă concretă pentru libertate, legalitate și limitarea arbitrariului.

Un alt punct important vizează legătura dintre liberalism și național. În studiul citat, Faur amintește o intervenție a lui Andrei Șaguna din 1848, în care ierarhul vorbește despre „simțământul liberal” și „simțământul național” ca despre două forțe aflate în dezvoltare. Liberalismul apare aici ca năzuință către dezvoltarea liberă a relațiilor de stat și cetățenești, în timp ce sentimentul național este definit prin solidaritatea cu cei de același neam și limbă. Pentru românii din Imperiul Habsburgic, cele două dimensiuni se întâlneau frecvent. Liberalismul nu era separat mecanic de problema națională, ci adesea gândit împreună cu ea.

De altfel, introducerea volumului publicat în 2024 sugerează și de ce o asemenea temă nu este deloc prăfuită. Andrei Faur scrie că, la începutul proiectului său doctoral, liberalismul putea părea un subiect deja epuizat în mediul academic și chiar banalizat prin prezența sa discretă în viața contemporană. Dar experiențele recente, de la restricțiile din pandemie până la războiul dintre Rusia și Ucraina și conflictul dintre Hamas și Israel, i-au reamintit cât de fragile sunt libertățile considerate de mulți aproape naturale. În această cheie, cercetarea istoriei liberalismului nu mai apare ca un exercițiu livresc, ci ca o încercare de a înțelege rădăcinile culturale și politice ale lumii în care trăim.

Tocmai aici volumul lui Andrei Faur își găsește și o miză publică, nu doar academică. Într-o epocă în care noțiuni precum libertate, democrație, drepturi sau reprezentare sunt invocate rapid și adesea superficial, o întoarcere la sensurile lor istorice poate fi mai utilă decât multe dispute de moment. Cartea propune exact acest lucru: să vedem cum au înțeles românii din Transilvania și Ungaria liberalismul nu ca pe o lozincă, ci ca pe o construcție intelectuală și politică serioasă, legată de presă, de viața parlamentară, de dreptul de asociere, de economie, de religie și de statutul individului în raport cu statul.

Într-un text de prezentare, istoricul Sorin Mitu spune că liberalismul a descoperit, în planul acțiunii concrete, instrumentele care fac posibilă împlinirea nevoilor fundamentale ale societății: limitarea puterii politice, parlamentarismul, economia de piață, democrația, drepturile omului, libertatea individuală, de gândire și de exprimare. Tot el apreciază că volumul lui Andrei Faur pune în evidență, sistematic și în detaliu, modul în care românii ardeleni din secolul al XIX-lea au conceptualizat aceste adevăruri cardinale. În fond, aceasta pare să fie și concluzia simplă a cărții: modernitatea politică românească nu poate fi înțeleasă fără această istorie a ideilor, a limbajului și a bătăliilor pentru libertate.