Categorie: Bloc notes

Apropo de proiectul de țară: oportunități și amenințări în sectorul energetic

„Europa se aşteaptă ca noi să asigurăm securitatea aprovizionării cu energie în regiune, se bazează pe noi. Nu avem ce să căutăm pe pieţele din Germania sau Italia. Noi încă ne gândim ce-ar fi dacă. Pierdem luni de zile discutând despre închiderea unităţilor termo poluante, dar timpul nu ne aşteaptă”, spune Mihai David, directorul general al Hidroelectrica.

Ar fi trebuit să ne gîndim ca poziția noastră între Orient și Occident ar fi putut fi exploatată în folosul nostru, strategic, nu doar ca un tampon sau pion în confruntarea dintre Est și Vest.

Aceasta ar fi o oportunitate pentru România, însă David relevă și o amenințare: „Nu ne-am gândit niciodată la cei care vor plăti ce vrem noi să facem [modernizarea unităților energetice pentru a deveni nepoluante și promovarea energiilor regenerabile – nota mea], pentru că aceste costuri se vor duce în facturi. I-am întrebat pe români dacă vor să facă asta? Oare nu cumva costurile produselor noastre vor fi mai mari decât ale Chinei prin integrarea energiilor regenerabile?”

Articolul integral poate fi citit aici.

De pe vulcanul Etna. Fără să știu ce urmează

Lumea văzută de pe EtnaAzi dimineață m-am trezit cu miros de cenușă și zgură pe buze. O senzație vie, că sînt din nou, de data aceasta înțelegînd și mai bine de ce, pe muntele Etna.

Acolo am înțeles ce înseamnă să trăiești fiecare zi ca și cum ar fi ultima.

Cu ochii pe mormanul de zgură din care se ițesc fire de iarbă, reașezi frumos și senin prioritățile. Asprimea și urîțenia locului ar fi putut să mă sperie, dar o căldură inexplicabilă mi-a muiat sufletul și am înțeles cît de puțin contează ce am lăsat jos.

Etna este o provocare. Acolo moartea are 2500 de metri altitudine și se întinde cît vezi cu ochii. Are un fuior roșu, de vietate în miezul trupului mort și te așteaptă să vezi cu ochii tăi cît de mărunt ești. Și cît de mare, dacă poți coborî de pe Etna și să o iei de la capăt, luni dimineața. Eu nu știu dacă pot.

Guvernul, capra și Kafka

Guvernul a anunțat ieri cîteva măsuri de bun simț, a căror necesitate era mai mult decît evidentă, de multă vreme. Scoate impozitul minim, după ce chiar el l-a băgat și între timp au murit 100 000 de firme.

Bun, va spune domnul Pogonaru, trebuiau să moară, oricum nu erau în stare sa trăiască, s-a făcut curățenie. Dar nu se putea face „curățenie” dînd o lege prin care intră automat în faliment o firma care merge pe pierdere de trei ani la rînd, de exemplu? Adică, de ce să iei măsuri maxime, pentru efecte minime? Pentru că altfel privită situația, pare o strategie cu țintă mai degrabă psihologică decît una economică. Pregătită pentru toamna fierbinte, cînd se încing mișcările de stradă.

Știți bancul Citește în continuare „Guvernul, capra și Kafka” →

Universitarii pot face politică, universitatea, nu. Iată ce nu înțelege Andrei Marga

Într-un articol de azi, rectorul Andrei Marga scrie despre profesorul Florian Ștefănescu-Goangă și exemplul său de implicare civică și politică.

Este absolut în regulă ca un profesor universitar să facă și politică, dacă asta dorește. Și este o dovadă de civism, chiar lăudabil.

Dar, ce nu înțelege Andrei Marga este că profesorul universitar e liber să activeze politic în spațiul public, la partid, prin ziare, dar nu în universitate. Cu atît mai mult cu cît, instituțional are o poziție de forță în ea.

Universitarii pot face politică. Universitatea însă nu. Și nu în slujba politicienilor care o conduc.

Cînd criza te pune pe gînduri…

Poate ca acesta este cîștigul, unul dintre ele. În ultima vreme vedem cum oamenii serioși încep să se gîndească la ce e de făcut, cum am ajuns aici și cum mergem mai departe.

România nu și-a pus astfel problema niciodată. Politicienii au luat decizii punctuale, în funcție de interesele momentului. Dădeau pensii pentru că aveau nevoie de electorat. Privatizau pentru că aveau nevoie de bani. Falimentau bănci pentru a acoperi furturile.
Dar România acestor încropeli nu se subsumează unui proiect, măsura x nu a fost luată pentru a se ajunge în punctul y. Ea este mai degrabă un puzzle nenorocit de vicii decît o construcție coerentă.

Faptul că acum au început să existe preocupări cu bătaie lungă, mi se pare un lucru bun. Poate singurul. Citește în continuare „Cînd criza te pune pe gînduri…” →

Deșertul din grădina carpatică. O grămadă de uscături

Doar un popor năuc poate să creadă că rezistă în istorie, fără să-și țină picioarele pe pămînt.

Pămîntul, uscat iască sau mustind de apă, a lăstărit ca toiagul lui Moise și a dat de mîncare hămesiților de pe burta lui. Oriunde s-ar fi așezat ei.

Doar că toiagul înfrunzește și el, într-o mînă de om mirosind a țărînă. Umblați prin nisipuri, pe crestele munților sau prin văi mlăștinoase, oamenii au găsit totdeauna limba în care să vorbească cu pămîntul lor și să primească binecuvîntarea lui. Au înțeles legătura vitală între cremenea de sub picioare și destinul lor.

Desprinderea noastră de pămînt este mai gravă decît ne închipuim. Nu voi invoca aici motivele poetice ale chestiunii pentru că e plină lumea de cîntări găunoase. Dar consecințele disprețului românilor față de munca pămîntului și față de natură sînt evidente.

Nu doar că nu mai avem ce mînca Citește în continuare „Deșertul din grădina carpatică. O grămadă de uscături” →

Cînd omul, de viu, vrea să se urce pe soclu, dă-l jos!

La Universitatea Babeș-Bolyai există o preocupare cel puțin surprinzătoare față de ce probleme are mediul academic în plină criză: să pună în valoare galeria rectorilor din Muzeu! Adică, refacerea dar și continuarea „evidențierii” istoriei Universității.

Continuarea evidențierii respective se va face și prin parcurile publice, punînd busturi și efigii, pentru memoria posterității.

Ce credeți că se întîmplă? Citește în continuare „Cînd omul, de viu, vrea să se urce pe soclu, dă-l jos!” →