Categorie: Analiză

Războiul din Ucraina. Cum ar putea să arate un acord de pace viabil?

Războiul din Ucraina. Cum ar putea să arate un acord de pace viabil?

Cum am putea ajunge, de fapt, la o încetare a focului? Există trei pași pe care îi poate face Europa pentru a aduce Rusia la masa negocierilor, fără a arunca Ucraina sub autobuz, scriu Julius E. O. Fintelmann și Sofiya Tryzub-Cook pentru „European Correspondent”.

În urmă cu trei ani, în această vreme, peste 200.000 de soldați ruși și 2.000 de tancuri rusești au intrat în Ucraina. Kremlinul dorea să cucerească Ucraina în trei zile, dar armata ucraineană a sfidat toate pronosticurile, a rezistat și a eliberat zone mari de zone ocupate de ruși. Și totuși, de la acel fatidic 24 februarie 2022, viitorul Ucrainei nu a fost niciodată mai periclitat decât acum.

Administrația SUA – înainte cea mai importantă țară aliată a Ucrainei – s-a alăturat Rusiei în cadrul unui vot de luni al ONU. Aceasta, după ce s-a întâlnit cu reprezentanții ruși la Riad săptămâna trecută – fără UE și Ucraina – rupând izolarea oficială de ani de zile a Kremlinului.

În primul rând, ucrainenii, care de trei ani mor pe câmpurile de luptă și în casele lor, își doresc pace. Dar nu „orice fel de pace” sau „pace la un cost prea mare”. În Ucraina este evident că, în ciuda angajării în așa-numitele „discuții de pace”, Rusia nu are niciun interes real în încheierea războiului.

De luni de zile, nu a trecut o singură noapte fără ca sirenele de raid aerian să urle în toată Ucraina. De fapt, pe 23 februarie, forțele ruse au efectuat cel mai mare atac cu drone de la începutul invaziei la scară largă, desfășurând 267 de drone de atac de tip Shahed, diverse UAV-uri momeală și trei rachete balistice.

O țară care dorește cu adevărat să negocieze și să pună capăt ostilităților nu se comportă astfel. Deci, cum ar putea Ucraina și Europa să forțeze Rusia la masa negocierilor, fără să arunce Ucraina sub autobuz?

Cum ar trebui să arate un acord de pace

Cum ar putea arăta pacea, asta depinde foarte mult de cel pe care îl întrebi. Pentru Ucraina, pacea cea mai dreaptă și singura pe care mulți ucraineni o consideră corectă ar necesita o retragere completă a trupelor ruse de pe tot teritoriul ucrainean, inclusiv retrocedarea Crimeei anexate.

Un astfel de acord de pace ideal ar returna copiii ucraineni răpiți de Rusia și ar elibera prizonierii de război ucraineni care au suferit torturi severe. În plus, Rusia ar trebui să finanțeze reconstrucția Ucrainei și să compenseze distrugerea pe care a provocat-o.

Acum, nimic din toate acestea nu este revoluționar și poate părea ca un vis. Cu toate acestea, pentru a garanta o pace durabilă, trebuie să se realizeze dreptate adevărată – altfel războiul nu se va termina.

Cum s-ar putea ajunge la o încetare a focului

În primul rând, ar trebui stabilizată linia frontului. În acest moment și în cea mai mare parte a anului 2024, trupele ruse au înregistrat câștiguri mici dar constante. În timp ce aceste progrese au un cost imens pentru viața umană – conform informațiilor ucrainene, între 1.000-1.500 de soldați ruși cad în fiecare zi – atâta timp cât Rusia încă câștigă teren, nu are interes să-și oprească avansul. Ucraina are nevoie de armele necesare pentru a stabiliza linia frontului sau chiar pentru a inversa din nou direcția ofensivei.

Fără sprijinul SUA, acest lucru devine mult mai complicat. Dar Europa nu se află în situația de a fi cu mâna goală: pentru început, ar putea folosi cele 286 de miliarde de euro în active rusești înghețate pentru a trimite Ucrainei toate armele de care are nevoie.

În al doilea rând, odată ce linia frontului stă nemișcată, ar putea începe discuțiile despre o încetare a focului reală. Europa ar trebui să inițieze discuțiile de încetare a focului de pe o poziție de forță și să nu se sfiească să desfășoare trupe în Ucraina pentru a garanta încetarea focului. Experții militari sugerează că o astfel de forță nu ar trebui să fie masivă. Între 45.000 și 50.000 de soldați europeni dislocați aproape de linia frontului ar putea fi suficiente pentru a descuraja Rusia să atace din nou.

În al treilea rând, timpul pe care îl cumpără o încetare a focului poate fi folosit pentru a reînarma puternic atât Europa, cât și Ucraina. Rusia nu are resursele pentru a-și extinde războiul dincolo de Ucraina – deocamdată. Și-a reprofilat economia pe una de război și cu siguranță își va reface pierderile în timpul unei pauze de încetare a focului. Europa trebuie să facă același lucru, să prioritizeze cheltuielile militare și să cumpere de la producătorii europeni de arme pentru a reduce dependența de companiile americane.

Numai din momentul în care Europa va putea asigura o descurajare credibilă a unui viitor atac rusesc asupra Ucrainei și a continentului vor putea începe adevărate discuții de pace.

Victor Gelan, psiholog în Germania „Ar trebui să ne întrebăm: or fi toți nebuni? De ce au luat-o razna dintr-odată?”

Victor Gelan, psiholog în Germania „Ar trebui să ne întrebăm: or fi toți nebuni? De ce au luat-o razna dintr-odată?”

De ce și-au amânat românii din diaspora întoarcerea? De ce și-au orientat opțiunile politice de la alegerile trecute când „diaspora salva țara” la alegerile de acum, din 2024, primul tur, când diaspora a votat majoritar un candidat pro-rus, izolaționist și anti-occidental?

Despre ce s-a schimbat între timp, l-am întrebat pe Victor Gelan, psiholog în Germania. El oferă consiliere psihologică românilor din diaspora. I-am solicitat această discuție pentru a înțelege cum mai este viața românilor care trăiesc departe de casă, care sunt temerile și frustrările lor.

O distincție importantă pe care o face interlocutorul nostru este între a fi anti-UE și anti-politici UE, și între integrarea funcțională a românilor și cea identitară.

Dacă cei mai mulți români sunt integrați funcțional, spune el, adică au un loc de muncă stabil, copii la școală, tot ce le trebuie ca să o ducă bine, dar nu sunt integrați cultural, identitar: nu se simt ca fiind de acolo.

Redăm aici fragmente din discuția cu Victor Gelan, care poate fi urmărită pe larg în înregistrarea video de mai jos.

„E și vina multor intelectuali din România, care au mărit clivajul ăsta în societate între tabere, punând etichete. În loc să vină să încerce să înțeleagă fenomenul din spate. Adică de ce oamenii ăștia sunt anti? Or fi toți nebuni? Au luat-o razna dintr-odată?”

„Noi, când vorbim despre oamenii care au votat inclusiv acum, cum au votat în diaspora, majoritar, trebuie să înțelegem că ei nu sunt neapărat anti-europeni. De fapt, ceea ce am observat eu, e că aceștia sunt mai degrabă anti-politici UE sau anti-decizii luate de anumiți politicieni care conduc Uniunea Europeană la ora actuală și asta se poate vedea și în toată Europa, nu doar în România.”

„Ei nu mai simt că deciziile merg de jos în sus, adică de la oameni care își trimit reprezentanții tocmai pentru a-i reprezenta pentru a le duce mesajul mai departe, ci odată ajunși acolo, politicienii încep să impună măsuri de sus în jos după bunul plac. Sau așa sunt percepuți ca fiind cumva după bunul plac sau după înțelegerile dintre ei, după o agendă cu care oamenii nu se mai regăsesc. Și atunci toți se întrebau, dar unde mai e democrația? Cred că de asta prinde discursul anti-occidental și anti-european, care de fapt nu e anti-Europa, ci anti-politici UE.”

„Am auzit povești ale românilor din Spania, din Italia, de peste tot din Europa, afectați de creșterea prețurilor”
— Victor Gelan, psiholog

„În ultima vreme s-au acutizat niște lucruri odată cu războiul din Ucraina și cu pandemia au crescut prețurile foarte mult. De exemplu, în Germania în ultimii ani au crescut de cel puțin 5, 6 ori poate mai mult, dar așa, în ritm alarmant. Am auzit povești ale românilor din Spania, din Italia, de peste tot din Europa, cu care fac psihoterapie, care spun: m-am gândit să fac niște bani și am ajuns acum pur și simplu în situația în care eu abia mă întrețin. Adică mă întrețin hai ca să spunem, poate mai fac un concediu din când în când, dar practic, eu nu mai reușesc să pun nici măcar ceva deoparte. Simt că lucrurile s-au schimbat într-un mod destul de rapid și viața lor e afectată.”

Citiți articolul integral pe Presshub.ro.

Pravda.com.uk: Pavel Durov a călătorit secret în Rusia de peste 60 de ori între 2014 și 2021

Pravda.com.uk: Pavel Durov a călătorit secret în Rusia de peste 60 de ori între 2014 și 2021

În martie 2023, mi-am dat seama că tăcerea cu privire la semnele legăturilor Telegram cu Kremlinul, pe fondul celui de-al doilea an de război pe scară largă al Rusiei împotriva Ucrainei, este asurzitoare. Părea cu adevărat ca „un elefant în cameră”, dintr-o celebră expresie englezească. Și, în același timp, ca un „cal troian”. „Calul troian” din buzunarul a 70% dintre ucraineni.

Am lăsat deoparte toate treburile și, într-o zi, am adunat toate faptele suspecte despre Telegram, Pavel Durov și autoritățile ruse, pe care, din întâmplare, le păstram în notițe de ani de zile. Am răsfoit multe publicații pe acest subiect, unde am aflat și mai multe lucruri interesante, și mi-am publicat concluziile în ucraineană și engleză în coloanele de la Ukrainska Pravda și Kyiv Independent.

Articolele au avut un ecou considerabil și au dus la formarea unei comunități de jurnaliști și activiști ucraineni, interesați de acest subiect, precum și la crearea organizației non-guvernamentale „Kremlingram”, menită să studieze și să arunce lumină asupra legăturilor Telegram cu autoritățile ruse.

Telegram a reacționat singur la această dezvăluire, publicând un soi de dezmințire a faptelor prezentate. Cu toate acestea, argumentele lor au fost atât de neconvingătoare încât le-au agravat situația, iar eu am publicat separat o analiză scurtă pentru a arăta cât de manipulative sunt răspunsurile lor.

Ulterior, Telegram a luat legătura cu mine prin intermediul lui Mike Radovnikas, un fost coleg al lui Pavel Durov și, în prezent, vicepreședinte pentru comunicare la Telegram. Mike mi-a spus, pe un ton prietenos, că înțelege cum am putut ajunge la aceste concluzii, dat fiind că aveam informații limitate, dar că nu este așa. Mi-a propus să merg la Dubai, să mă întâlnesc cu Pavel Durov și să discutăm despre ce ar putea să facă Telegram pentru ucraineni. La propunerea mea, la fel de politicoasă, de a începe cu un apel prin Zoom, Mike mi-a spus că ei nu practică apeluri de acest tip și astfel s-a încheiat comunicarea noastră.

În ultimul an și jumătate, cu ajutorul comunității „Kremlingram”, au fost publicate zeci de articole care au adunat și publicat zeci de mărturii indirecte, referitoare la costurile de funcționare ale serviciului și la sursele de finanțare, la existența angajaților în Rusia și întâlnirile reprezentanților companiei cu autoritățile ruse, lipsa unui nivel adecvat de criptare a mesajelor, faptele de acces la corespondența utilizatorilor și blocarea vocilor opoziției pe platformă și multe altele. Linkuri către cele mai importante materiale pot fi găsite pe site-ul „Kremlingram”.

O altă latură interesantă a acestui proiect a fost că pe adresa de email kremlingram au început să sosească mesaje de la informatori care aveau mai multe informații despre subiectul care ne interesa.

Pe 10 februarie 2023, am primit un email cu un soi de extras din baza de date despre trecerile de frontieră ale lui Pavel Durov la intrare și ieșire din Rusia în perioada 2016-2021 (61 de înregistrări despre intrare și 64 despre ieșire). (…) autorul cere să nu se publice conținutul timp de o lună de la primirea mesajului.

Autorul atrage atenția asupra a două fapte:

  1. După vânzarea VKontakte, Pavel Durov a traversat de mai multe ori granița. Pentru cei familiarizați cu poziția oficială a lui Durov, conform căreia el a devenit un exilat și nu se poate întoarce în țara sa, acest fapt ar trebui să fie interesant, deoarece probabil înseamnă că Durov a spus minciuni despre conflictul său cu autoritățile ruse.
  2. Pavel Durov a plecat din Rusia pe 18 iunie 2020, în aceeași zi în care se zice că Telegram a fost deblocat după două luni de blocare, la câteva ore după anunțul de deblocare de pe site-ul Roskomnadzor. Acest fapt pune sub semnul întrebării afirmațiile lui Durov despre faptul că nu a ajuns la niciun acord cu autoritățile ruse.

Spun „se zice”, deoarece, de fapt, Telegram funcționa în Rusia în acea perioadă, deși cu întreruperi. Iar faptul că a fost făcută o tentativă de blocare de către autoritățile centrale nu este foarte convingător, având în vedere că țările cu un potențial tehnologic mai mic decât Rusia, cum ar fi Pakistan și Cuba, au reușit să blocheze platforma fără probleme. Articolul de pe „Wikipedia” despre blocarea Telegramului menționează 17 țări, în afară de Rusia, unde au fost impuse restricții. Cu toate acestea, toate mass-media occidentale au acceptat această poveste ca fiind adevărată și au raportat că Telegram este un serviciu de mesagerie atât de puternic și sigur, încât chiar în Rusia a fost decis să fie blocat, dar nu au reușit. Acest narativ este prezent și astăzi în majoritatea mass-media occidentale, iar veridicitatea acelui blocaj aproape că nu este contestată.

Astfel, nu se poate exclude faptul că autoritățile ruse chiar au dorit și nu au reușit să blocheze Telegram din cauza incompetenței lor. Pe de altă parte, este greu să te gândești la o campanie de publicitate mai bună pentru un serviciu de mesagerie care susține că este sigur, criptat și independent decât această poveste despre blocarea rusească a Telegramul. Totodată, este complicat să găsești un activ de spionaj mai bun decât o aplicație ce pretinde că protejează conversațiile secrete. Iar povestea relațiilor lui Pavel Durov cu autoritățile ruse și încercările lui de a ascunde aceste relații sugerează că astfel de înțelegeri nu pot fi excluse.

Informațiile despre traversarea graniței pareau senzaționale. Dacă este adevărat – distruge povestea lui Durov despre „exilatul”, arătând că el a mințit public despre relațiile sale cu statul rus. Și dacă este așa, apare întrebarea „de ce ne-a mințit Durov?”.

Așa cum a cerut informatorul nostru anonim, am împărtășit informațiile cu colegii jurnaliști șiactiviști din chatul nostru comun pe Signal, pe 10 ianuarie 2024. Era evident că, înainte de publicare, trebuiau verificate, așadar – găsite confirmări independente dintr-o a doua sursă.

Și aici am întâmpinat dificultăți. În ciuda eforturilor jurnaliștilor-investigatori, cererile noastre către agențiile de stat și contactele din Rusia, UE și SUA nu au dus la obținerea unor confirmări pentru aceste informații. La un moment dat, am început să suspectez că această scrisoare ar fi putut fi o capcană, menită să provoace „Kremlingram” să publice date neconfirmate și astfel să compromită inițiativa.

Dar ieri, se pare că a apărut o astfel de a doua sursă.

Publicația rusă „Meduza”, care se poziționează ca făcând opoziție puterii, l-a citat pe jurnalistul de investigații Andrei Zakharov, care anunța o scurgere fără precedent a bazei de date FSB despre traversările de graniță din 2014 până în 2023.

Totuși, „Meduza” a apucat să noteze că Durov, conform acestei înregistrări, ar fi trebuit să plece în Finlanda cu trenul prin orașul rus Vyborg pe 5 august 2015. Dovezi că informațiile despre Durov au fost inițial în postare sunt, de asemenea, în comentariile la acea postare. Asta este puzzle-ul nostru.

Această înregistrare se potrivește exact cu una dintre înregistrările din extrasul pe care ni l-a trimis un binevoitor necunoscut.

Poate fi așa încât atât datele din scrisoare, cât și cele din scurgerea bazei de date să fie fabricate? În teorie – da, dar în practică, o astfel de presupunere sună ca o conspirație incredibilă. Este mai probabil ca aceste date să fie adevărate și acum confirmate de ceea ce pare a fi două surse independente.

Așadar, putem presupune că toate datele pe care le-am obținut din scrisoarea despre traversările graniței ruse de către Durov sunt adevărate.

Aceste date conțin:

  • 24 de înregistrări despre intrare și ieșire în 2015 (din 25 mai până pe 28 decembrie);
  • 39 de înregistrări pentru 2016 (din ianuarie până în decembrie);
  • 39 de înregistrări pentru 2017 (din ianuarie până în decembrie);
  • ultima înregistrare pentru 2017 – ieșire, 26 decembrie 2017 cu trenul din Sankt Petersburg spre Finlanda, în Helsinki.
  • Nu există înregistrări pentru 2018 și 2019.
  • 15 înregistrări pentru 2020, începând cu 18 iunie 2020
  • 8 înregistrări pentru 2021

Reamintesc că pe 16 aprilie 2018, Roskomnadzor a început să blocheze adresele IP folosite de Telegram.

De asemenea, în mai 2020, Durov a anunțat cu tristețe că, în urma unei decizii a instanței americane, după 2,5 ani, oprește dezvoltarea criptovalutei TON (pe care ulterior totuși a continuat-o). La acel moment, TON era miza principală pentru ca Telegram să înceapă să câștige măcar niște bani. Potrivit estimărilor noastre, între 2013 și 2020, pe funcționarea Telegram s-au cheltuit cel puțin 688 milioane de dolari, dintre care 220 milioane doar în 2020. Conform datelor publice, cel puțin până la mijlocul anului 2021, Telegram nu a avut venituri. Durov s-a exprimat de mai multe ori dezamăgit de această decizie, dar și de sistemul politic american în general.

Următoarea înregistrare datează din 18 iunie 2020 la 19:13:47, din nou ieșire, cu avionul din aeroportul Pulkovo-1 (Sankt Petersburg) spre Serbia, Belgrad. Aici este interesant că între 2017 și 2020 nu există date despre cum Durov a reintrat în Rusia. Asta înseamnă că fie intrarea lui a fost realizată într-un mod care nu a fost reflectat în bazele de date, fie o parte din datele despre intrările și ieșirile lui Durov în 2018-2020 au fost șterse din bază.

Dar este și mai interesant, așa cum a observat corespondența noastră anonimă, tocmai pe 18 iunie 2020 la ora 15:00, ora Moscovei, pe site-ul Roskomnadzor a apărut un mesaj despre „deblocarea” Telegram în Rusia. De facto, nu a schimbat nimic, deoarece funcționa deja acolo, iar audiența sa s-a dublat în acești doi ani, conform spuselor lui Durov, care pe 22 iunie 2020 a scris un post despre deblocarea Telegram în Rusia.

Dacă compari datele, locațiile și semnăturile fotografiilor de pe Instagram ale lui Pavel Durov cu datele primite despre mișcările sale – nu există contradicții. Atrag atenția doar pe faptul că între fotografiile din State, Franța, Maldive, Finlanda și alte locuri – în ciuda celor peste 60 de călătorii în Rusia, nu există nicio fotografie de acolo. La fel ca în restul comunicării publice – Pavel și-a ascuns călătoriile în Rusia, menținând imaginea de exilat.

Având în vedere toate acestea, reiterez atenția către societatea și autoritățile ucrainene că, în contextul războiului pe scară largă cu Rusia – nu putem continua să ne bazăm pe utilizarea Telegramului de către 70% dintre ucraineni, care îl folosesc atât pentru știri, cât și pentru conversații.

De asemenea, atrag atenția utilizatorilor Telegram din întreaga lume – având în vedere aceste fapte, ar fi bine să vă reconsiderați cât de pregătiți sunteți să vă bazați pe „criptarea și confidențialitatea” acestui serviciu, al cărui fondator își ascunde vizitele în Rusia.

Articolul este semnat de Iaroslav Ajniuk, antreprenor, fondator Petcube, TheFourthLaw.ai și altele și a apărut în Pravda.com.uk în 27 august 2024.

The Conversation: De ce crede Rusia în excepționalismul ei?

The Conversation: De ce crede Rusia în excepționalismul ei?

Destinul cheamă Rusia din nou să facă față Occidentului – sau cel puțin așa ar putea crede rușii.

America nu este singură în a se proiecta ca o putere excepțională și o forță indispensabilă pentru binele lumii. Rusia face aceeași afirmație. Acest sentiment se bazează pe secole de înfrângere a invadatorilor, așa cum explorez în „Rusia: Povestea Războiului.” Și joacă un rol esențial în modul în care Rusia se vede pe sine în relația sa din ce în ce mai tensionată cu NATO și Occidentul.

Nașterea excepționalismului rus

Pentru Rusia, triumful său asupra Germaniei naziste în Al Doilea Război Mondial este un pilon al identității naționale. Totuși, străinii nu își dau adesea seama că credința rușilor în rolul lor special de a salva civilizația de răufăcătorii istoriei de fapt precede războiul.

În 1812, Napoleon, un tiran hotărât să domine lumea, a invadat Rusia, doar pentru a-și vedea armata distrusă. A fost o victorie uriașă și a propulsat Rusia să conducă o coaliție de aliați pentru a elibera Europa din strânsoarea lui. Această campanie s-a încheiat în 1814 cu ocupația Parisului. Deși înfrângerea finală a lui Napoleon a venit la Waterloo în 1815, rușii au insistat că ei au provocat rana mortală.

După războaiele napoleoniene, un vulcan de patriotism a explodat în societatea rusă. La miezul acestuia se afla convingerea larg împărtășită că Rusia a salvat Europa. În plus, nicio altă țară nu a reușit singură să respingă o invazie a lui Napoleon sau să distrugă armata acestuia, care părea odată invincibilă. Răsfățată de europenii din Vest ca sălbatică sau barbară, Rusia putea acum să-și răstoarne reputația. Așa cum a declarat Denis Davidov, un lider înflăcărat al partizanilor: „În sfârșit, cu capul sus, poți spune: ‘Sunt rus’”.

Această mândrie a determinat mulți scriitori și intelectuali din secolul 19 să caute mai adânc în istorie pentru mai multe dovezi ale acestui excepționalism.

Listă cu invadatori

Această căutare a dus înapoi până în secolul 13, când mongolii au invadat Europa. Cunoscuți ca „flagelul lui Dumnezeu”, forțele lor nu au avansat mai departe de Europa de Est, permițând rușilor, sute de ani mai târziu, să afirme că și-au vărsat sângele pentru a proteja restul Europei de această amenințare gravă.

Intelectualii au adus în discuție invaziile ulterioare pentru a întări argumentul excepționalismului. În secolul 16, tătarii Crimeei au făcut o incursiune spre nord, lăsând Moscova în ruine. În secolul 17, polonezii au făcut la fel, depunându-l pe țar și omorându-l pe liderul Bisericii Ruse. În secolul 18, suedezii au invadat doar pentru a fi înfrânți de Petru cel Mare.

Odată cu invazia lui Napoleon în secolul 19, credința în rolul indispensabil al Rusiei a fost asigurată și a avut un impact solid în întreaga sferă politică. De la Fiodor Dostoievski, un arhonservator, până la idolul lui Lenin, revoluționarul radical Nikolai Cernîșevski – toți au acordat națiunii lor un statut de pedigree pentru că a servit ca un scut pentru a apăra civilizația.

Militarii, nu-i nicio surpriză!, au adoptat această idee ca pe un articol de credință. La sfârșitul secolului, șeful echivalentului rus al West Point, generalul Nikolai Suhotin, a îmbrățișat-o ca „cheia înțelegerii naturii speciale a experienței Rusiei în război” – ceva la care, de asemenea, a adăugat, nicio altă națiune vestică nu putea pretinde.

Atacul lui Hitler în secolul următor – cea mai mare amenințare cu care s-a confruntat Rusia – a cimentat mitul său de excepționalism. Așa cum nicio țară nu a făcut ceea ce a făcut Rusia pentru a-i proteja pe alții de agresori, așa se crede că nicio altă țară nu a fost la rândul ei un astfel de țintă frecventă a agresiunii.

Ce înseamnă astăzi războiul

Mai mult decât orice altceva, experiența Rusiei în război a modelat profund viziunea sa asupra lumii și imaginea de sine. Această moștenire hrănește, de asemenea, un narativ național, unul cultivat de-a lungul secolelor, nu doar de proporții epice, ci și de o convingere epică care poate servi mai multor scopuri.

În primul rând, și poate cel mai important, poate fi invocat ori de câte ori Rusia este pictată ca un agresor. Asigură o prezumție de nevinovăție și un motiv just, indiferent de acțiunea întreprinsă. Permite chiar și o strălucire defensivă pentru a îmbunătăți campaniile de cucerire ale Rusiei care, până la sfârșitul secolului al XIX-lea, au făcut-o cea mai mare imperiu contigu, cuprinzând o șesime din suprafața terestră a lumii.

Expansiunea defensivă, de exemplu, poate fi invocată pentru a explica anexarea Crimeei de către Rusia – de ambele ori. Prima dată a fost la sfârșitul secolului al XVIII-lea pentru a elimina amenințarea reprezentată de tătarii crimeeni care timp de secole au jefuit Rusia în căutarea celei mai profitabile resurse a sa: rușii înșiși direcționați spre piețele de sclavi din Orientul Mijlociu. A doua oară, desigur, a fost în 2014 când Rusia a susținut că protejează rușii de pe peninsulă de un guvern ucrainean aparent ostil.

În al doilea rând, ajută la susținerea suspiciunii Rusiei față de ceilalți, care este adesea denunțată ca fiind excesiv de paranoică sau patologică. Și aici, se poate reveni la mongoli. Când au invadat, cum au răspuns vecinii din vest ai Rusiei? Atacând și ei Rusia.

De asemenea, ceea ce alimentează această suspiciune față de Occident, pe lângă numărul mare de invazii, este că invadatorii au fost adesea coaliții de națiuni, ca și cum ar fi fost implicați într-o conspirație colectivă împotriva Rusiei. Armata lui Napoleon includea, printre altele, polonezi, italieni și germani, în timp ce ungurii, românii și alții s-au alăturat rangurilor lui Hitler. În această logică, de aceea NATO – mai ales după extinderea sa până la granița Rusiei – poate fi văzută prin prisma deja vu, ca și cum Europa din nou se coalizează împotriva Rusiei. Nu degeaba reclamele susținute de stat reiau o glumă preferată de țarul Alexandru al III-lea la sfârșitul secolului XIX – dar nu mai în glumă. El întreba: „Câți aliați are Rusia?” Răspunsul era: două, Armata sa și Marina sa.

În al treilea rând, apelul la această moștenire se aliniază cu dorința Kremlinului de a centraliza puterea. Și în climatul hiper-patriotic pe care l-a generat, opoziția politică poate fi etichetată ca trădare, iar entitățile străine pe pământ rus sunt ușor rebranduite ca agenți străini.

De fapt, legitimitatea funcției de președinte este inseparabilă de aura războiului. Nu este o coincidență că ziua inaugurării este 7 mai, astfel asociind-o cu 9 mai, Ziua Victoriei, și cu celebrările masive care marchează sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial. Ca să adauge efect, garda de onoare prezidențială poartă uniforme care amintesc de epoca napoleoniană. Ce altceva decât fundalul celor două mari triumfuri ale Rusiei pentru a cimenta autoritatea statului cu sacrificiile poporului?

Aici vedem adevărata funcție a acestei religii civile: prezentarea unui sentiment de excepționalism care unește rușii în jurul unui centru atotputernic și unifică istoria lor turbulentă și sângeroasă de o mie de ani pe un singur continuum ca perpetua victimă a agresiunii străine. Această narațiune mitică este combustibil de înaltă octanaj pentru motorul naționalismului rus, și astăzi este pompată prin toate canalele culturii și societății. Și tocmai din cauza rădăcinilor sale adânci care se întind pe secole, se bucură de un sprijin intern larg răspândit.

De asemenea, ceea ce alimentează această suspiciune față de Occident, pe lângă numărul mare de invazii, este că invadatorii au fost adesea coaliții de națiuni, ca și cum ar fi fost implicați într-o conspirație colectivă împotriva Rusiei. Armata lui Napoleon includea, printre altele, polonezi, italieni și germani, în timp ce ungurii, românii și alții s-au alăturat rangurilor lui Hitler. În această logică, de aceea NATO – mai ales după extinderea sa până la granița Rusiei – poate fi văzută prin prisma deja vu, ca și cum Europa din nou se coalizează împotriva Rusiei. Nu degeaba reclamele susținute de stat reiau o glumă preferată de țarul Alexandru al III-lea la sfârșitul secolului XIX – dar nu mai în glumă. El întreba: „Câți aliați are Rusia?” Răspunsul era: două, Armata sa și Marina sa.

În al treilea rând, apelul la această moștenire se aliniază cu dorința Kremlinului de a centraliza puterea. Și în climatul hiper-patriotic pe care l-a generat, opoziția politică poate fi etichetată ca trădare, iar entitățile străine pe pământ rus sunt ușor rebranduite ca agenți străini.

De fapt, legitimitatea funcției de președinte este inseparabilă de aura războiului. Nu este o coincidență că ziua inaugurării este 7 mai, astfel asociind-o cu 9 mai, Ziua Victoriei, și cu celebrările masive care marchează sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial. Ca să adauge efect, garda de onoare prezidențială poartă uniforme care amintesc de epoca napoleoniană. Ce altceva decât fundalul celor două mari triumfuri ale Rusiei pentru a cimenta autoritatea statului cu sacrificiile poporului?

Aici vedem adevărata funcție a acestei religii civile: prezentarea unui sentiment de excepționalism care unește rușii în jurul unui centru atotputernic și unifică istoria lor turbulentă și sângeroasă de o mie de ani pe un singur continuum ca perpetua victimă a agresiunii străine. Această narațiune mitică este combustibil de înaltă octanaj pentru motorul naționalismului rus, și astăzi este pompată prin toate canalele culturii și societății. Și tocmai din cauza rădăcinilor sale adânci care se întind pe secole, se bucură de un sprijin intern larg răspândit.

Articolul este semnat de Gregory Carleton, profesor de Studii Rusești la Tufts University (SUA) și a fost publicat de „The Conversation” în 18 octombrie 2017, sub licență Creative Commons.

La ce se referă conceptul de „excepționalism”?

Conceptul de „excepționalism” se referă la credința că o națiune, o cultură, un popor sau un sistem de valori este unic și diferit de toate celelalte, având o misiune specială sau o superioritate morală și istorică. Această idee este adesea asociată cu națiuni care se consideră în mod distincte, având un rol special în lume.

Principalele tipuri de excepționalism

Excepționalismul american: Unul dintre cele mai cunoscute exemple de excepționalism este cel american, unde se crede că Statele Unite au fost întemeiate pe principii unice de libertate și democrație, având o misiune specială de a răspândi aceste valori în întreaga lume. Aceasta a fost adesea invocată pentru a justifica intervențiile internaționale și rolul global al SUA.

Excepționalismul rusesc: Rusia a avut propriile forme de excepționalism, atât sub forma „Moscovei, a treia Romă” în perioada imperială, cât și prin credința în rolul său special în apărarea valorilor ortodoxe și slave.

Excepționalismul cultural sau religios: Acest tip de excepționalism poate apărea în contextul culturilor sau religiilor care se percep ca fiind alese sau având o misiune specială în lume, cum ar fi ideea poporului evreu ca „popor ales” sau unele interpretări islamice care subliniază rolul special al lumii musulmane.

Critici ale excepționalismului

Conceptul de excepționalism este adesea criticat pentru că poate duce la naționalism extrem, imperialism sau la justificarea unor acțiuni agresive pe scena internațională sub pretextul misiunii speciale a unei națiuni. De asemenea, poate ignora sau minimaliza defectele și eșecurile unei națiuni sau culturi.

Excepționalismul poate contribui la un sentiment de superioritate și la o lipsă de înțelegere sau respect față de alte culturi și națiuni.

Dezinformarea. Despre troli, boți și persoane în carne și oase prezente în studiourile TV

Dezinformarea. Despre troli, boți și persoane în carne și oase prezente în studiourile TV

Un tânăr student postează frecvent mesaje radical-naționaliste de tipul: „România e jefuită. Ne-au condus Petrovi timp de 10 ani. Suntem COLONIE-SLUGĂ” Mesajul continuă să enumere neajunsurile ultimilor ani și încheie instigator: „Să IEȘIM din Uniunea Europeană și sa PRODUCEM hrană, energie, să avem locuri de muncă și sa fim fericiți pe acest pământ sfânt numit România.”

Reacțiile sunt în același ton, aglutinate de ideile lansate de autor: „Din 23 august 1944, decembrie 1989… suntem conduși de agenți străini…”, „Ultima suta de metri. Urmează dezastrul pentru care se tot pregătesc de 2 ani încoace. Inițial de 30 de ani ne tot jupoaie dar acesti ultimi 2 ani este demersul final”, „Lasă că vin Ucraineini și le oferă lor locuri de muncă și căsuri că la copii români sau familie fără adăpost nu lea putut oferi de asta români vor pleca și vor veni Ucraineini să îi bată pe polițiști în țara noastră și le mai pune toate pe tavă deja ne-am vândut țara cu totul”, „Români își merită locul sus”.

Citește în continuare „Dezinformarea. Despre troli, boți și persoane în carne și oase prezente în studiourile TV” →

Cine predă lecția războiului? Profesorii sunt speriați să nu facă „politică”

Cine predă lecția războiului? Profesorii sunt speriați să nu facă „politică”

„Azi am avut istorie și doamna ne-a predat despre primul război mondial. Nu ne-a zis nimic despre războiul de acum. Dar un coleg a întrebat cum o să se numească războiul acesta, al treilea război mondial sau al patrulea? Și doamna a răspuns că nu se pronunță. Atunci noi n-am mai întrebat nimic, deși aș fi vrut să știu mai multe. Eu credeam că acum putem să înțelegem mai bine ce se întâmplă, pentru că vedem în fiecare zi. Chiar mă gândeam în timpul lecției despre primul război mondial, oare cel de acum va fi predat peste încă o sută de ani?”, spune Oana elevă în clasa a X-a.

Citiți în articolul de mai jos despre ce face sistemul de educație, cum procedează profesorii la clasă și ce comunică inspectoratele școlare în aceste zile de război:

Cine predă lecția războiului? Profesorii, speriați să nu facă „politică”

Memoria foamei. Despre legătura dintre regimurile autocratice, performanța economică și viitorul lumii noastre

Memoria foamei. Despre legătura dintre regimurile autocratice, performanța economică și viitorul lumii noastre

Conflictul din Ucraina a funcționat ca un turnesol pentru lumea noastră. A scos în evidență diferențele, a pus la încercare funcționalitatea și reziliența unor state și a economiilor lor. Dar și a societăților. S-a văzut mai bine decât oricând ce consecințe are politica autocrată și care este diferența dintre societăți închise și societăți deschise.

România se află și ea în rețeaua economiei globale, vecină cu Ucraina, cu Ungaria, cu Serbia și aproape de Rusia, astfel că s-ar putea spune că, din această perspectivă, contextul nu îi este foarte favorabil. Cum va fi influențată însă de războiul de la graniță? Cum va ieși lumea din această încercare?

România, invazia Rusiei în Ucraina și memoria foamei. Autocrații și economia regiunii