Textul de mai jos reproduce un interviu realizat cu regizorul franco-român Radu Mihăileanu, publicat în ediția tipărită a revistei Sinteza din iunie 2017. Având în vedere că arhiva online a publicației nu mai este accesibilă, republic aici materialul, cu rugămintea ca cititorul să aibă în vedere aceste precizări.
Reporter: Domnule Mihăileanu, aș vrea să vorbim despre migrație și despre destinul omului aflat în deplasare. Îmi amintesc o scenă dintr-unul dintre filmele dumneavoastră: un tânăr medic imigrant, pe aeroportul din Paris, se întreabă „Cine sunt eu?”
Radu Mihăileanu: Da, este momentul în care nu știe încotro s-o apuce: să plece în Israel, în Etiopia sau să rămână în Franța. O întrebare esențială pentru orice om dezrădăcinat.
Reporter: Migrația înseamnă foame? Înseamnă frică?
Radu Mihăileanu: Există o mie și una de motive. Astăzi avem refugiați de război — sirieni, irakieni, oameni din întregul Orient Mijlociu. Avem migranți din cauza foametei — mai ales din Africa — dar mulți dintre ei sunt în același timp victime ale dictaturilor sau ale unor contexte politice explozive: sudanezi, eritreeni, congolezi. Mai sunt refugiați politici — algerieni, pakistanezi, chinezi. Migrația nu este niciodată simplă; motivele se suprapun și se amestecă.
Reporter: Cum va arăta o lume în care toți se mișcă?
Radu Mihăileanu: Se va mișca tot mai mult. Chiar dacă unele tensiuni geopolitice se vor atenua, migrația climatică va crește. Încălzirea globală extinde deșerturile, reduce resursele în sud și împinge populațiile spre nord. În plus, regimurile autoritare se înmulțesc: Turcia, Rusia, Ungaria, Polonia… În Franța am fost aproape de o alunecare spre autoritarism. Brexitul va amplifica și el deplasările. Migrația va deveni caracteristica centrală a secolului XXI.
Reporter: Iar victoria lui Trump? Este o „cireașă de pe tort”?
Radu Mihăileanu: Da. Am fost recent în Statele Unite: există americani care se gândesc să plece din cauza lui Trump. Nu mulți, desigur — nu e comparabil cu exodul din Africa sau Orientul Mijlociu — dar fenomenul există.
Reporter: Există soluții?
Radu Mihăileanu: Soluții există întotdeauna. Întrebarea este dacă există voință politică. Un lucru pe care îl discutam recent cu actorul Derek Jacobi: trebuie schimbată perspectiva. Istoria arată că imigranții au contribuit pozitiv la dezvoltarea societăților. În Franța, identitatea națională s-a construit din straturi succesive de imigrație — de la romani la portughezi, spanioli, italieni, evrei. Noi însă ne agățăm de câteva exemple negative și uităm majoritatea pozitivă.
Reporter: Europa se teme. Există pericolul ca două culturi diferite să nu poată conviețui?
Radu Mihăileanu: Este o teamă nejustificată. Greșelile politice au creat însă tensiuni reale. În anii ’50–’60, Franța a integrat prost primele valuri de imigranți nord-africani. Femeile au fost izolate, nu au învățat limba; copiii, prinși între două lumi, au devenit adesea victime ale frustrării și umilinței transmise din generație în generație. Integrarea ratată produce violență. Aceasta e lecția istorică.
Reporter: Se repetă greșeala?
Radu Mihăileanu: Da, parțial. Sistemul politic este format din cadre rigide, din „profesioniști ai politicii” educați într-un mod care nu mai corespunde realității. Avem tehnologii extraordinare, dar nu progresăm spiritual, civic, moral. Repetăm reflexe din anii ’30: răspunsuri autoritare la crize economice, identitare, migratorii.
Reporter: Universitățile predau mediere, negocieri culturale, diplomație. Unde sunt efectele în viața politică?
Radu Mihăileanu: Politica se mișcă mai greu decât societatea. Liderii nu sunt pregătiți pentru viteza lumii actuale. În mediere trebuie să înțelegi subiectivitatea celuilalt: cultura lui, limitele lui, punctul său de rezistență. În politică, rar se întâmplă asta. De aceea au fost comise atâtea erori în Orientul Mijlociu: pentru că nu s-a înțeles diferența dintre suniți și șiiți, dinamica internă a lumii musulmane, semnele unei posibile reforme.
Reporter: Și atunci, ce ne definește mai mult? Limba, credința, cariera?
Radu Mihăileanu: Omul modern e complex, dar esențialul rămâne același: cum poate individul fi fericit în cadrul comunității? Asta este politica. Cum creăm armonie între oameni, chiar și imperfectă? Diferența nu este o slăbiciune. Este o forță.
Reporter: Când vom vedea un nou film despre migrație?
Radu Mihăileanu: În filmele mele, oamenii se mișcă mereu dintr-un loc în altul. Criza migrației actuale este acută, dar tema e veche. Ce mă doare e că migranții sunt tratați ca o masă, nu ca indivizi. În filme încerc să redau exact aceste destine personale, pentru ca spectatorii să se identifice cu oamenii reali, nu cu statisticile.
Reporter: Cum putem trata problemele „la ele acasă”?
Radu Mihăileanu: În Siria, conflictul este extrem de complex. Nu putem interveni militar fără a rezolva tensiunea fundamentală dintre suniți și șiiți. Reforma islamului trebuie să vină din interior; noi putem doar să sprijinim vocile reformiste, care există și care cresc în intensitate.
Reporter: Va asculta politica de cultură?
Radu Mihăileanu: Da. Cultura și educația pot schimba politica. Putem forma cetățeni capabili de gândire complexă, nu doar de reacție.
Reporter: La ce film lucrați acum?
Radu Mihăileanu: E prea devreme să vorbesc. Nu discut despre proiecte înainte ca ele să prindă contur.
Reporter: Cum vedeți viitorul?
Radu Mihăileanu: Sunt uneori pesimist, dar nu pot să nu fiu optimist. Este o formă de supraviețuire a imigrantului: dacă nu ești optimist, nu ajungi la capăt. Planeta e sublimă, oamenii sunt extraordinari. Nu vom rămâne în genunchi. Trebuie să ne ridicăm și să ne recăpătăm demnitatea.
Nemulțumirile și protestele iscate de noile măsuri fiscale au dominat copios ultimele săptămâni, dar un raport al Romanian Economic Monitor din cadrul Facultății de Științe Economice și Gestiunea Afacerilor (Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca) arată partea nevăzută a monedei: economia a evitat un scenariu mult mai grav.
Specialiștii explică faptul că, fără aceste ajustări, România ar fi alunecat pe o pantă periculoasă. Deficitul bugetar ar fi crescut atât de mult, încât Guvernul ar fi fost forțat să aplice austeritate dură, cu tăieri drastice și creșteri de taxe care ar fi împins economia într-o recesiune adâncă.
Mai mult, piața financiară ar fi reacționat imediat: scăderea valorii titlurilor de stat ar fi pus sub presiune băncile, pentru care aceste instrumente reprezintă o parte importantă a activelor. Într-un asemenea context, o criză bancară nu ar fi fost exclusă.
Consecințele s-ar fi resimțit și în plan extern. Investitorii străini, speriați de instabilitate, ar fi preferat să evite România, iar partenerii economici internaționali și-ar fi pierdut încrederea. În loc de relansare, țara s-ar fi confruntat cu o izolare tot mai accentuată.
„Este adevărat că măsurile au fost dureroase și au provocat tensiuni sociale, dar ele au evitat o prăbușire mult mai gravă a economiei”, subliniază analiza Romanian Economic Monitor.
Astfel, chiar dacă prezentul este dificil, experții atrag atenția că România a ales, cel puțin pentru moment, calea mai puțin dureroasă dintre două crize posibile.
O călătorie i-a schimbat viața lui Andy Hertz, iar experiența sa a inspirat multe familii. Este convins că România de la țară are viitor și că, în 10-20 de ani, satele vor prinde din nou viață. Spune că „oamenii din sat n-au trăit niciodată mai bine: ai mașină, ai asfalt, ai boiler electric, ai telefon, ai scule, ai o grămadă de lucruri la care nu strămoșii, ci poate părinții noștri sau acuma 15 ani oamenii nu visau”. Află povestea din filmul documentar de mai jos / 12 min.
De ce și-au amânat românii din diaspora întoarcerea? De ce și-au orientat opțiunile politice de la alegerile trecute când „diaspora salva țara” la alegerile de acum, din 2024, primul tur, când diaspora a votat majoritar un candidat pro-rus, izolaționist și anti-occidental?
Despre ce s-a schimbat între timp, l-am întrebat pe Victor Gelan, psiholog în Germania. El oferă consiliere psihologică românilor din diaspora. I-am solicitat această discuție pentru a înțelege cum mai este viața românilor care trăiesc departe de casă, care sunt temerile și frustrările lor.
O distincție importantă pe care o face interlocutorul nostru este între a fi anti-UE și anti-politici UE, și între integrarea funcțională a românilor și cea identitară.
Dacă cei mai mulți români sunt integrați funcțional, spune el, adică au un loc de muncă stabil, copii la școală, tot ce le trebuie ca să o ducă bine, dar nu sunt integrați cultural, identitar: nu se simt ca fiind de acolo.
Redăm aici fragmente din discuția cu Victor Gelan, care poate fi urmărită pe larg în înregistrarea video de mai jos.
„E și vina multor intelectuali din România, care au mărit clivajul ăsta în societate între tabere, punând etichete. În loc să vină să încerce să înțeleagă fenomenul din spate. Adică de ce oamenii ăștia sunt anti? Or fi toți nebuni? Au luat-o razna dintr-odată?”
„Noi, când vorbim despre oamenii care au votat inclusiv acum, cum au votat în diaspora, majoritar, trebuie să înțelegem că ei nu sunt neapărat anti-europeni. De fapt, ceea ce am observat eu, e că aceștia sunt mai degrabă anti-politici UE sau anti-decizii luate de anumiți politicieni care conduc Uniunea Europeană la ora actuală și asta se poate vedea și în toată Europa, nu doar în România.”
„Ei nu mai simt că deciziile merg de jos în sus, adică de la oameni care își trimit reprezentanții tocmai pentru a-i reprezenta pentru a le duce mesajul mai departe, ci odată ajunși acolo, politicienii încep să impună măsuri de sus în jos după bunul plac. Sau așa sunt percepuți ca fiind cumva după bunul plac sau după înțelegerile dintre ei, după o agendă cu care oamenii nu se mai regăsesc. Și atunci toți se întrebau, dar unde mai e democrația? Cred că de asta prinde discursul anti-occidental și anti-european, care de fapt nu e anti-Europa, ci anti-politici UE.”
„Am auzit povești ale românilor din Spania, din Italia, de peste tot din Europa, afectați de creșterea prețurilor” — Victor Gelan, psiholog
„În ultima vreme s-au acutizat niște lucruri odată cu războiul din Ucraina și cu pandemia au crescut prețurile foarte mult. De exemplu, în Germania în ultimii ani au crescut de cel puțin 5, 6 ori poate mai mult, dar așa, în ritm alarmant. Am auzit povești ale românilor din Spania, din Italia, de peste tot din Europa, cu care fac psihoterapie, care spun: m-am gândit să fac niște bani și am ajuns acum pur și simplu în situația în care eu abia mă întrețin. Adică mă întrețin hai ca să spunem, poate mai fac un concediu din când în când, dar practic, eu nu mai reușesc să pun nici măcar ceva deoparte. Simt că lucrurile s-au schimbat într-un mod destul de rapid și viața lor e afectată.”
Apărut în 2024 la Editura Humanitas, volumul „Călătorie în miezul vieții”, scris de Ruxandra Hurezean, este mult mai mult decât o colecție de reportaje pe care autoarea le-a scris între 2013 și 2023. Diversitatea subiectelor abordate, seriozitatea documentării, profunzimea observațiilor, eleganța stilului sunt doar câteva dintre calitățile unei cărți ce se citește ca un roman în care scriitoarea își însoțește cu discreție personajele, împletindu-le poveștile într-o Poveste atemporală, convingătoare, vie.
Reportajele Ruxandrei Hurezean ies din definiția clasică a genului, pentru că depășesc și funcția informativă și pe cea afectivă pe care o presupun îndeobște asemenea tipuri de texte. Ele nu sunt scrise doar pentru a-ți aduce la cunoștință un aspect din realitate într-o manieră captivantă, ci pur și simplu te fac să te uiți la lume într-un fel în care nu ai mai făcut-o până să nu le fi citit. Într-un timp în care oamenii cad tot mai ușor în capcana extremelor de tot felul, pentru că nu (mai) știu – sau nu (mai) pot – să treacă de suprafața lucrurilor, cartea Ruxandrei Hurezean e un ghid de privit în jur.
Citind fiecare dintre reportajele ei, înveți că a privi e un act ce presupune curiozitate, atenție, răbdare, empatie, respect, recunoștință și că, descoperind lumea în felul acesta, poți să îi observi nuanțele, profunzimile, complexitatea. O plimbare printr-o piațetă a unui oraș european medieval, o clădire veche ce adăpostește o instituție publică, o margine de oraș, un om pe care îl întâlnești întâmplător pe stradă sunt întâmplări comune care își schimbă semnificația după ce descoperi scrisul Ruxandrei Hurezean. Înțelegi, pe măsură ce treci de la un text la altul, că relația dintre aparență și esență e una dinamică, iar descoperirile pe care le poți face dacă treci de „coaja” realității sunt spectaculoase și te ajută să te ancorezi mai bine în ea.
Cel mai important lucru pe care izbutește să îl facă Ruxandra Hurezean în textele sale este acela de a decupa dintr-o lume aflată în permanentă schimbare portretele unor oameni cu povești de viață extraordinare. Preocupată de resorturile intime ale unor personaje singulare, care au mers împotriva curentului, după cum mărturisește în Argumentul volumului său, autoarea este interesată de oameni aflați în situații-limită, care s-au luptat fie să supraviețuiască, fie să își împlinească un vis. Cu această „grilă de lectură” a realității, jurnalista pornește în căutarea eroilor săi, pe care îi descoperă în palate imperiale, dar și în mahalale. Fără ca vreo clipă să le știrbească individualitatea, ea le subliniază trăsăturile ce îi încadrează într-o tipologie. În felul acesta, îi fixează în memoria cititorilor și îi transformă în personaje ce se sustrag trecerii timpului. Aventurierul ce survolează o piațetă pe o sârmă, Ivan, pescarul lipovean care, copil fiind, s-a rugat și a transformat, prin rugăciune, barca în biserică, îngrijitorul modest de la Palatul Schönbrunn pe care toți colegii îl cunosc și respectă, biologul fascinat de arborii bătrâni din pășunile transilvănene sau profesorul de la Harvard care și-a luat casă în Criț sunt doar câțiva din cei care formează un univers uman de o uluitoare diversitate, dar, în același timp, foarte compact, prin „substanța” care îl traversează.
Luni dimineața, pe 3 februarie 2025, la ora 11,15, „Semmeringul bănățean” va porni din nou din gara Oravița spre Anina. El face traseul acesta din 1863. Străbate cea mai veche cale ferată montană din România într-un peisaj spectaculos.
Însă, periodic, Societatea de Căi Ferate îi amenință existența. Recent, Sucursala Regională de Căi Ferate Timișoara a decis ca trenul să nu circule de luni până joi în perioada iernii, între 13 ianuarie și 17 aprilie. Măsura era motivată de scăderea numărului de pasageri pe timp de iarnă. Ca reacție, scietatea civilă, autoritățile locale, ceferiștii, angajații gărilor Oravița și Anina și publicul larg, sensibilizat prin mesaje, au sărit cu toții în apărarea trenului.
Șeful stației Oravița, Remus Cherla, a explicat pentru presa locală că o linie nefolosită se degradează rapid, afectând siguranța transportului. „Fiecare anotimp are farmecul său, iar călători ar fi, chiar dacă mai puțini decât vara”, a spus el.
Iar Asociația „Euroland Banat” a trimis o scrisoare deschisă către ministrul transporturilor, Sorin Grindeanu, și alte instituții publice și organizații de profil, solicitând menținerea circulației zilnice.
Așa se face că, sâmbăta trecută, în gara din Oravița s-au strâns atâția călători, în semn de protest, încât abia au încăput în trenul pe care-l apărau.
S-au urcat în cursa-manifest și funcționarii Stației Oravița, și iubitorii trenului, activiștii civici, dar și călătorii obișnuiți ai trenului. Au umplut trei vagoane.
„Trenul fost plin. A fost și șeful de gară și noi, care lucrăm aici. Am mers împreună, am povestit, am discutat, am admirat peisajul, ne-am amintit de câte ori am apărat acest tren. Iar când am ajuns în gara din Anina, primarul și cei de acolo ne-au așteptat cu un pahar de vin și ne-au servit cu gulaș”, povestește pentru PressHub Maria Avram, casieră în stația CFR Oravița. Ea vinde bilete pentru Semmering și poate să spună că trenul are cerere: „Chiar dacă iarna sunt mai puțini călători, vara e plin și până toamna târziu. În octombrie am avut așa de mulți ca în luna august!”
În urma acestor proteste, ministrul Transporturilor a anulat măsura și a redat trenului programul de circulație de dinainte: toată săptămâna, o cursă pe zi, între Oravița și Anina, dus-întors.
Nu a fost prima dată când trenul acesta a fost amenințat cu desființarea. Și, de fiecare dată, opinia publică, iubitorii de călătorii, oameni care prețuiesc patrimoniul istoric și cultural au făcut front comun și l-au salvat.
„Semmeringul bănățean” este monument de patrimoniu clasa A, parte din linia ferată Baziaș-Oravița-Anina, dată în funcțiune în 1863. Calea ferată, prima de acest fel de pe teritoriul României, construită de Imperiul Austriac, are 33,4 kilometri, 10 viaducte și 14 tuneluri. O operă de artă arhitecturală, dacă ne gândim că a fost construită manual de meșteri italieni cioplitori în piatră, când încă nu se inventase dinamita. Trenul concurează în competiția națională „Destinația turistică a anului” și atrage turiști din întreaga lume.
Valoarea lui nu este doar sentimentală. Trenul duce și aduce localnicii dintr-o parte în alta a muntelui, oamenii vin de la muncă sau de la piață, plimbă turiștii și ține în funcțiune o cale ferată istorică folosită la transportul minereurilor până de curând.
Cu zece ani în urmă, în plină iarnă, ca și acum, acest tren a fost pus pe listele Ministerului Transporturilor pentru desființare. Era sortit retragerii într-un depou, cel mult într-un muzeu.
Am pornit atunci spre Oravița să aflu cum arată trenul, care este viața care-l animă și de ce e necesar să nu cedeze.
Redăm aici reportajul de atunci (2014), povestea oamenilor care-l țin în viață, a locurilor și timpului în care se zbate să reziste. Ce s-a schimbat între timp este numărul de turiști călători, tot mai mare și faptul că trenul a fost renovat. Acum este verde la fel ca pădurile munților pe care le străbate.
Trenul din nori
„Vara se văd nucii pe munte, nicăieri n‑o să vedeţi așa ceva, piscuri și nuci, cum ar fi stejarii sau mestecenii în alte părţi, noi avem păduri de nuci! Avem și magnolii, tise, avem veri calde și ierni mai blânde, se simte aerul din vale, de la mare. Dar cel mai mult avem cireșe, e plin de cireșe vara, peste tot cireșe, cireșe“, spune șeful de tren.
Oraviţa sau Dumbrava de Nuci este un oraș cuibărit între munți și Dunăre, unde bat vânturi mediteraneene și unde cu mult timp în urmă împărăteasa Sisi a lăsat un plămân din piatră, semn de mulțumire pentru că se vindecase aici. Întemeiat de Imperiul Austriac, orașul a fost colonizat cu mineri șvabi, cărora li s‑au construit case și străzi, primărie, jandarmerie, tribunal, spital și casă mortuară. Un oraș cu tot ce‑i trebuia, adunat în jurul minelor și al uzinelor de prelucrare a minereului. Aici s‑a construit primul teatru din Europa de Sud‑Est, azi Teatrul „Mihai Eminescu“. Era în 1816. Clădirea reproduce întocmai Burgtheater din Viena și a fost prima clădire din Europa iluminată cu acetilenă.
Tot atunci, la Oraviţa, se înfiinţează o monetărie imperială, dar și prima farmacie minieră din ţară. Cu casă de marcat anume concepută care putea socoti în mai multe monede și la preţuri diferite ziua față de noapte.
Și, pentru că peste munte, la Anina, se descoperise cărbune, imperiul a decis să construiască o cale ferată care să transporte oameni, cărbune și lemn dintr‑o parte în alta.
Proiectul inițial începe în 1847 și are mai multe etape. Arhitecţii Karl Maniel și Johann Ludwig Dollhoff‑Dier, inginerii Anton Rappos și Karl Dulnig cu muncitori din imperiu, localnici și cioplitori în piatră italieni taie muntele, zidesc viaducte, trudesc să facă tunele și să croiască drum de fier peste văile abrupte din Munţii Aninei. Pe la jumătatea drumului, arhitectul Johann Ludwig Dollhoff‑Dier descoperă că a greșit schiţele și traseul lui are o abatere de câţiva metri. Nesuportând rușinea de a fi greșit, el se aruncă de pe stânci și moare. Ceilalţi refac traseul și continuă munca.
Între timp, la Oraviţa se construiește gara, prima gară din România. Și prima cu ascensor pentru bagaje, deoarece peronul era la etajul 1. Este gata și ea în aceeași iarnă, a anului 1863. I se aduce un ceas cu pendul de la Viena, iar la inaugurare, în 15 decembrie, vine însuși împăratul Austriei.
Calea ferată montană dintre Oraviţa și Anina are 34 de kilometri, 14 tuneluri și 10 viaducte construite de pietrari italieni cu mâna, căci pe atunci nu se inventase dinamita.
Acum e tot iarnă. Intrăm în gară pe înserat. O lumină slabă abia umple încăperea șefului, aflată într‑o latură a clădirii. Lângă sobă, adunaţi pe o canapea uzată, se înghesuie câţiva bărbaţi care așteaptă trenul, la căldură, lângă biroul impiegatului Iuliu Kelemen.
Linoleumul e rupt, biroul cu registrele de bord, ros de vechime, iar pe zugrăveala peretelui, o urmă de pendul peste care cineva a prins un ceas chinezesc cu baterie. „Ni l‑au luat“, spune impiegatul Iuliu Kelemen. „Aveam ceas cu pendul, de când era gara‑gară, dar acum două luni ni l‑au luat. L‑au dus la Timișoara, cică îl pun la muzeu.“ „Dar nu e semn bun“, intră în vorbă un bărbat de pe canapea. „Așa s‑a întâmplat și cu alte gări, am auzit eu, când le‑au luat ceasurile, a fost gata, n‑a mai durat mult!“
Intră un domn cu șapcă și geantă de controlor, salută și merge să scrie în registru la ce oră a intrat trenul lui în gară. Este Rozsa Florin, șeful trenului „ăl bătrân“ (așa cum îi spun ei celui mai vechi tren care străbate „Semmeringul Bănățean“). Cu el mai face încă două curse pe zi dus–întors de la Oraviţa la Anina.
Sunt toţi cam fără chef de vorbă, au auzit zvonuri proaste despre soarta trenurilor lor. Știu doar că nu le spune nimeni nimic. Află din ziare că trenul s‑a scos la vânzare. În dimineața asta, execută raportul de tură, ca de obicei. E un ritual care se petrece precis, zi de zi, ca și cum ei ar merge înainte, chiar și când lumea ar sta pe loc.
Călătoria cu un muzeu
A doua zi, trenul pleacă din gară spre Anina la oră fixă. Biletul costă 10 lei de persoană. Până în septembrie era 5 lei și 20 de bani. Dar de când trenul s‑a numit „turistic“, și preţul s‑a dublat.
În vagon e cald. Revizorul mecanic a făcut focul de dimineaţă în soba de fontă din mijlocul primului vagon. Din când în când își pune mănușile de pânză groasă, se duce la cutia cu cărbuni de lângă ușa de la intrare, ia un pumn bun de cărbune și‑l pune pe foc. E de fapt un cazan cu apă, care se alimentează pe dedesubt, de la el pleacă ţevi în toate vagoanele, iar focul nu se stinge niciodată.
„Ca să nu îngheţe instalaţia.“ Zi și noapte, toată iarna, mecanicii se duc și mai pun câte un cărbune pe focul din trenul „ăl bătrân“, fie că merge sau stă în gară.
Șeful de tren nu‑și dă șapca jos, deși e cald de te trec nădușelile. Se uită tacticos în caietul lui de bord și, într‑un ritual îndelung exersat, coboară în fiecare gară să facă „verificarea“ și „să dea pornirea“.
Fluieră în timp ce învârtește steguleţul de nailon galben. Apoi trenul pornește.
Rozsa Florin are 43 de ani şi locuiește în Oraviţa. Soţia lui, Ionela, este vânzătoare într‑o alimentară. Iar fata e studentă la Timișoara, la Politehnică. Nu are salariu mare, dar a mai ţinut pe lângă casă câte un porc, doi, „la un an poţi lua vreo 200 de lei pe bucată“.
A început în ’90 ca „acar“, apoi a avansat și acum e șeful acestui tren. Spune despre trenul „ ăl bătrân” pe care‑l conduce, construit special pentru calea ferată Oraviţa-Anina acum un secol, că este un muzeu pe roţi, iar viitorul lui este turismul. Nu l‑a întrebat nimeni nimic, dar dacă l‑ar întreba el le‑ar răspunde așa: „Vara, n‑ai aer să respiri de turiși. Am dus și trei vagoane pline peste munţi. Numai eu am tăiat într‑o zi 114 bilete. Am adus 11 milioane vechi dintr‑o singură cursă, plus ce mai vânduseră la casierie! Iar trenului nu i‑a făcut nimeni reclamă, doar ce s‑a aflat de pe Internet. Sunt niște iubitori de trenuri care ne‑au descoperit cine știe cum, s‑au plimbat ei sau cunoștinţe de‑ale lor cu noi și au scris pe blogurile lor din străinătate. De atunci vin turiștii puhoi.Dar nu are legătură cu CFR‑ul sau cu vreun minister, e doar chestiune de oameni care ţin la treaba asta. În alte ţări trenurile sunt la mare preţ. Au venit niște elveţieni și ne‑au arătat filme, poze cu vagoane și locomotive de la ei. Foarte faine! Nu zic, și al nostru este fain, de la 1914, același! Doar locomotiva cea veche, aia pe aburi, Blonda, cum îi spunem noi, nu mai merge, e în depou, i‑ar mai trebui o reparaţie oarecare și am putea s‑o punem în funcţiune. Vă daţi seama atunci ce‑ar fi? Vai de mine, puhoi de turiști! Dar haideţi să vă povestesc…” și șeful de tren cedează căldurii, își ia șapca de pe cap, își face vânt cu ea și‑o pune pentru scurt timp alături, pe băncuţa de lemn.
Pentru ultimul
„Așa, cum vă spuneam, astă‑vară am avut trenul plin de turiști. Linia era programată să se închidă și ei au dat buzna să mai apuce să se plimbe. Au fost și câteva grupuri de elevi și studenţi din Italia. Mari cântăreţi, tare ne‑am mai distrat cu ei, unul mai artist ca altul! Un băiat a cântat la chitară tot drumul. Apoi am avut motocicliștii. Veniseră la motocros, apoi – ţii minte Marius? Îl întreabă pe ajutorul lui – au fost mulţi nemţi, austrieci, elveţieni. Dar au fost și de la noi, români care apreciază. Un grup de jandarmi care fuseseră la niște cursuri. A fost și cercul de poezie! În primăvară am avut așa ceva în tren, deosebit! S‑au recitat versuri, s‑a vorbit frumos. Nu mai auzise trenul nostru atâtea! Eu mai citesc câteodată, dar mai mult cărţi bisericești… Cei mai mulţi călători ai noștri sunt morţi după trenurile vechi. Au niște urechi, că le aud de oriunde! Nu știu cum fac, dar ajung la ele ca la magneţi! Au și albume cu trenuri de peste tot! Așa au aflat și de noi. Vin, îi plimbăm, se încântă de peisaj, de tren, de cum l‑am păstrat, de tuneluri și viaducte.“
Șeful de tren face o pauză. „Simţiţi…? Acum urcăm, avem 15‑20 de kilometri la oră. Locomotiva e ca un om, merge după puteri! Dar nu e problemă, ajungem întotdeauna la destinaţie, n‑a fost să nu ajungem! În ’65 a avut loc un accident, atunci au murit și șeful de tren, și conductorul, dar de atunci, niciodată! Acum doi ani s‑a împotmolit locomotiva în zăpadă, erau niște viscole că nu le‑a putut răzbi! Dar într‑o jumătate de oră a venit echipa de intervenţie și ne‑a dat drumul, am ajuns cu bine sus”.
Au fost emoţionaţi în toamnă, la serbarea trenului, când i‑au avut călători pe ambasadorul Austriei și pe cel al Cehiei și tot alaiul oficialilor. Deși, de obicei, oaspeţii, turiștii, stau în primul vagon și localnicii în al doilea ca să nu‑i incomodeze, ambasadorii s‑au așezat printre localnici, în vagonul din urmă. „Niște domni”, au spus oamenii locului. De altfel, legenda spune că și regele Carol I, în călătoria sa incognito spre București, ar fi mers cu acest tren.
Casa din tren
Tot personalul care este angajat pentru „Semmeringul Bănăţean” are pregătire specială pentru acest tip de traseu și de tren. Cei care nu au calificarea aceasta nu pot conduce trenul „ăl bătrân”.
Trenul merge greu, are cel mai complicat traseu și cea mai veche locomotivă, făcută special pentru el. Se împletește pe după munte, caută locul lui alunecos, de demult, trece prin tuneluri și se avântă unde pădurea se lărgește și calea lui devine mai lină. În vale se văd prăpastia și locul în care, spune Rozsa Florin, șeful de tren, a văzut zilele trecute un lup maroniu, cam costeliv, care traversa valea la pas, „ca un câine care merge de la o casă la alta, nici grăbit, dar nici trândav”.
Șeful de tren deapănă povestea lor mai departe, completat pe alocuri de colegul lui Marius, revizor tehnic. Marius Benţa l‑a avut pe tatăl lui „revizor de cale“, dar a avut și un unchi care a fost șef de tren. Prima călătorie cu trenul acesta a făcut‑o la 12 ani. Pe atunci avea locomotivă cu aburi și era mixt. „Eram uimit, povestește revizorul, am avut emoţii și un pic de frică. Nu mă așteptam să trăiesc, mai târziu, mai mult în tren decât în casă! Dar mi s‑ar rupe sufletul să nu mai fie, e păcat de Dumnezeu! Calea asta ferată, dacă o închid, se distruge. Se împădurește cât ai clipi, o fură, ne trezim că n‑o mai avem și a făcut‑o mână de om la 1800! S‑a murit pentru ea!”
Azi‑dimineaţă trenul le‑a dus pe femei la piaţă, la Anina și acum, seara, trebuie să le ia înapoi. Deși el s‑a mai întors o dată la Oraviţa, nu le‑a putut aduce, căci pornește aproape imediat, stă doar preţ de câteva minute. Ce să faci în Anina, la târg, în câteva minute?! Așa că n‑au a se întoarce decât cu trenul de seară. Cine a făcut orarul, adică Regionala CFR, a greșit, dar pas de‑l mai întorci. Ei comunică orarul, nu‑l discută. Primarii din Oraviţa și Anina sunt și ei nemulțumiți de cum se poartă Ministerul Transporturilor și SNCFR‑ul cu trenul lor și cu calea ferată în care nu s‑a mai investit de multă vreme, dar nu pot să se înţeleagă cu ei, sunt „ca lumi paralele“.
„Iancu Stan e bolnav de singurătate”
Ajungem în gara din Anina pe înserat. Urcă femeile de la piaţă și pornim imediat înapoi, spre Oravița. La Lișava mai urcă un bărbat și, spre deosebire de ceilalţi, se așază lângă mecanici, are ceva de povestit cu ei. „Iancu Stan e bolnav de singurătate“, spun ceilalţi și râd. Îl poftesc la un cornuleţ, le‑au cumpărat din gară, din Anina. Au și o sticlă de suc. „Dar ce, mă, e ziua ta?“ îl întreabă pe șeful de tren. Apoi vorbesc de‑ale lor, despre oi, porci, despre lupii care le‑au „spart“ oile și despre „ce‑o mai fi cu trenul ăsta“. „Io zic să se menţină“, spune Stan după o pauză lungă, timp în care parcă tot la asta s‑a gândit. „Este necesar, pentru că poate ajuta turismul și, dacă se deschide ceva la Anina, sau dincoace, ce facem? Îl înfiinţăm la loc? Îl punem de unde nu mai e?“
Și, dintr‑odată, își amintesc de vară. Revizorul mai bagă cărbune pe foc și trenul gâfâie prin întuneric. „Vara se văd nucii pe munte, nicăieri n‑o să vedeţi așa ceva, piscuri și nuci, cum ar fi stejarii sau mestecenii în alte părţi, noi avem păduri de nuci!
Avem și magnolii, tise, avem veri calde și ierni mai blânde, se simte aerul din vale, de la mare. Dar cel mai mult avem cireșe, e plin de cireșe vara, peste tot cireșe, cireșe“, ne spune șeful de tren în speranţa că ducem vorba mai departe, pe vreun blog de care nici nu prea știe ce e, dar le‑a făcut foarte bine pentru tren.
Fiecare cu un picior de porc
Și, ca să‑l completeze, revizorul vine cu povestea iernii: „Să vedeţi de sărbători, iarna, cum e la noi obiceiul ca finii să meargă la nași.
A doua zi după revelion pleacă toţi de acasă. Fiecare duce un picior de porc plocon la nași. În niște desăgi de pânză, fiecare cu piciorul lui (ăilalţi râd de revizor și „piciorul lui“ și‑l corectează: al porcului!).
„Bine, băi, că sunteţi voi…! Așa și, să vedeţi atunci, trenul plin de fini și de picioare de porc!“
Rozsa Florin scoate din geantă o muzicuţă. A cumpărat‑o de la Lidl. N‑ar fi rău să înveţe să cânte pentru la vară; când vin turiștii cu chitarele, el să cânte din muzicuţă! Așa, că tocmai și‑a amintit și caută în telefonul lui o melodie, e cântecul trenului lor, compus de Cristian Buică.
Din aparatul de plexiglas răsună o melodie gâtuită, dar veselă. E despre Semmeringul Bănăţean și tot trenul o ascultă înfiorat de emoţie. Șeful de tren, care o știe deja pe de rost, ne anunţă: „Și acum urmează finalul de la început!”
Articolul este ilustrat cu fotografii realizate de Loránd Vakarcs
Expertul în cyber security Răzvan Ceuca atrage atenția asupra vulnerabilității sistemelor democratice în fața atacurilor hibride, în special în procesul alegerilor. Cu exemple concrete și o analiză detaliată, el oferă o perspectivă nouă privind impactul noilor tehnologii asupra stabilității politice. Răzvan Ceuca este expert în relații externe la New Strategy Center – NSC.
În interviul care urmează, el explică modul în care rețelele de socializare influențează rezultatele alegerilor, transformând candidați obscuri în figuri politice cu succes la electorat.
Totodată, Ceuca subliniază lipsa de reacție a instituțiilor statului în combaterea unor astfel de amenințări și evidențiază necesitatea unor reglementări mai stricte pentru a proteja procesele democratice.
— Noutatea este atât de șocantă și de neobișnuită încât prima întrebare care ne vine în minte tuturor este dacă au rețelele de socializare puterea de a scoate un președinte dintr-un personaj aproape-necunoscut?
— Da, fără doar și poate. Rețele de socializare permit și facilitează scoaterea din anonimat a unui candidat la prezidențiale, mai ales dacă acesta are în spate o echipă de specialiști în comunicare pe social media, care cunosc atât lacunele legale și tehnice ale acestor platforme, cât și cele mai eficiente modalități de exploatare a algoritmilor acestor aplicații.
Odată cu apariția și evoluția Web 2.0, marcat de un grad ridicat de interactivitate și colaborare cu utilizatorii, o conectivitate la rețea mai răspândită și canale de comunicare îmbunătățite, rețelele de socializare devin instrumente de comunicare orizontală în masă, unde fiecare utilizator joacă atât rol de consumator, cât și de creator de conținut. Cu alte cuvinte, fiecare utilizator ajunge să fie un amplificator de narațiuni promovate de un candidat electoral pe care îl favorizează.
De pildă, așa cum arată rapoartele desecretizate ale CSAT, Călin Georgescu s-a folosit de o rețea bine structurată de 25.000 de conturi de TikTok, coordonate pe Telegram și Discord, și 100 de influenceri pentru a câștiga capital electoral. Dincolo de o exploatare eficientă a algoritmilor platformei TikTok folosind haștaguri și alte elemente de comunicare personalizată, persoanele implicate în campania de promovare a candidatului în cauză au exploatat câteva lacune.
Legal, TikTok, care în România are 8,9 milioane de utilizatori, nu acceptă reclame politice plătite, dar acest fapt e contrazis de realitatea în care majoritatea covârșitoare a conținutului rămâne nemarcat (adică fără CMF-ul emis de AEP). În plus, conturile sunt verificate superficial: ele se declară de divertisment, dar fac propagandă politică la vedere. Așadar, așa arată rețeta de succes prin care platforma se exonerează de orice vină, iar publicitatea electorală e etichetată drept „divertisment”. Așa se iese din cvasianonimat în anul electoral 2024.
— Cum vom privi rețele de acum înainte: ne sunt prietene sau dușmani?
— Rețelele de socializare sunt ceea ce le permitem noi să fie, nu neapărat ceea ce am vrea noi să fie. Ele sunt ca orice altă armă care poate fi folosită și pentru a ne apăra legitim, dar și pentru a trage un glonț într-o persoană fără un motiv legal întemeiat.
Așadar, putem folosi social media și ca să ne informăm cu privire la subiectele noastre de interes, dar și ca să devenim niște actori care diseminează și amplifică niște narațiuni strategice sau tactice care servesc agendelor politice ale unor candidați electorali sau – după cum au arătat și recentele alegeri prezidențiale din Republica Moldova și investigațiile jurnalistice de peste Prut în contextul acestora – chiar ale unor state. Câtă vreme, ca utilizatori, avem grijă ce date personale le oferim, ce nivel de igienă cibernetică și politică ne cultivăm și ce fel de conținut permitem să ne fie livrat sub nas, ele ar putea fi niște prieteni de nădejde.
Însă, câtă vreme, ca utilizatori, nu suntem responsabili, iar, ca guverne, nu le reglementăm strict, rețelele de socializare pot ajunge – iar rezultatele primului tur ne-au demonstrat că deja au ajuns – cel mai mare dușman al democrației, folosind împotriva sa exact valorile ei care o fac atractivă, cum ar fi pluralismul politic și libertatea de exprimare.
„România nu și-a invățat lecția din precedentul prezidențial din Republica Moldova și a subestimat grav influența malignă a Rusiei în contextul unor alegeri importante pentru orientarea sa de politică externă”. — Răzvan Ceuca, expert în relații externe la New Strategy Center – NSC
— Este oportună reglementarea mai strictă a activității de pe rețele în perspectivă politică?
— Da, turul I a fost un semnal de alarmă că avem nevoie de reglementări mai stricte și mai clare. La nivel global, în ceea ce privește interferențele hibride în procesele electorale, avem, de exemplu, una din cele 8 norme propuse de către Comisia Globală privind Stabilitatea Spațiului Cibernetic, care și-a desfășurat activitatea între 2017 și 2019.
Norma de protecție a infrastructurii electorale prevede faptul că „actorii statali și nonstatali nu trebuie să urmărească, să sprijine sau să permită operațiuni cibernetice menite să perturbe infrastructura tehnică esențială pentru alegeri, referendumuri sau plebiscite”. Însă aici vorbim de o normă, o expectanță de comportament responsabil în context de alegeri, nicidecum de o lege sau un regulament. Astfel, câtă vreme normei îi lipsește caracterul punitiv legal, ea poate fi încălcată fără repercusiuni majore de actorul care interferează cu procesul electoral. La nivel european, în schimb, dispunem de acte legislative care reglementează activitatea rețelelor de socializare, însă și acestea au lacunele lor. Contrar opiniei publice care militează pentru interdicția TikTok, opinie care, personal, mi pare deplasată pentru că, pe de o parte, utilizatorii vor migra oricum spre alte platforme care le vor oferi aceleași funcții și beneficii, iar, pe de altă parte, aceștia vor invoca motive de lezare a dreptului la liberă exprimare, consider că o abordare mai eficientă ar fi reglementarea mai strictă și mai clară a rețelelor de socializare și consolidarea mecanismelor prin care acestea să fie forțate să modereze mult mai atent conținutul cu caracter electoral, natura conturilor care îl diseminează, precum și mecanismele de early warning în cazul utilizării lor de către state cu intenții malițioase. În această categorie putem include și Telegram, total nereglementat – a se vedea cazul arestării lui Pavel Durov – care servește drept platformă de mobilizare și coordonare în contextul campaniilor de interferență hibridă.
— Ca specialist în domeniul cybersecurity, ce v-a sărit în ochi din raportul instituțiilor publicat de CSAT?
— În primul rând, România nu și-a invățat lecția din precedentul prezidențial din Republica Moldova și a subestimat grav influența malignă a Rusiei în contextul unor alegeri importante pentru orientarea sa de politică externă. Politic, așa cum reiese din rapoartele desecretizate, Rusia a exploatat componenta de „sharp power” a influenței sale maligne, deoarece, folosind mijloace cibernetice și informaționale avansate, aceasta a manipulat percepția electoratului pentru a influența și submina sistemul politic și electoral din România.
Tehnic, vorbim de utilizarea TTP-urilor (tehnicilor, tacticilor și procedurilor) specifice repertoriului de operațiuni cibernetice rusești: utilizarea de conturi false de troli și boți bine coordonate pentru a disemina conținutul despre Călin Georgescu, utilizarea modulelor de IA generativă, folosirea mecanismelor de comunicare personalizată etc. Toate aceste eforturi – la care se adaugă și cele financiare – pentru a-l transforma pe Călin Georgescu în ceea ce noi, în științele politice, numim „candidat manciurian”: acel personaj care trezește din „somnul cel de moarte” o bună parte a electoratului cu narațiuni potrivite pentru fibra sa morală pentru ca, mai apoi, să servească unor interese străine, nicidecum unora suverane. Iar asta ne duce la punctul doi: pasivitatea instituțiilor guvernamentale.
Gazetino 