Castelele pentru mine nu sînt simple construcții impresionante, prilej de mîndrie istorică. Sînt locuri care spun ceva important despre noi, pentru că acolo s-a concentrat ura și puterea, iar ruinele de piatră sînt ca oamenii părăsiți, niște supraviețuitori.
Un castel ruinat seamănă atît de mult cu un om singur, încît mă tentează să stau de vorbă cu el, cu zidurile lui, cu ferestrele oarbe, cu pragurile tocite. Simt că le-aș înțelege.
Săptămîna viitoare voi merge la Biertan, un loc ce mă așteaptă de cîțiva ani. Între pereții unei camere unde ar fi trebuit să ajung de multă vreme, vreau să iau o hotărîre în ceea ce mă privește.
Dar, pînă atunci, am să vă scriu ca să vă povestesc cîte ceva ce ar putea să vă intereseze.
Gazetino 
drumurile printre „ruine” sunt cu adevarat intoarceri catre sine,,, un sine uitat si imprastiat adesea zi de zi, fara a tine seama de baza care ne-a alcatuit… cred cu tarie ca, intalnirea cu tot ceea ce inseamna istorie si arheologie ne ajuta s arealizam cat suntem de „perisabili” ca fiinte vii si deasemenea, sa realizam ca este pacat sa ne pierdem fara tel si „izbanda” ,,,zidurile acelea au supravietuit tocmai datorita fortei de a nu se risipi vointa si sufletul unora, acelora care ne-au fost stramosi candva, al caror suflet ne curge inca prin vene, chiar si dupa atata timp,,,, si este revigorant, intradevar, sa simti cum esti ” inrudit” si definitiv legat de o „piatra” cu multe de povestit,,, care iti permite sa te intorci catre sine,,,