Vacanța venea odată cu teribilele călduri de vară. În Sud, soarele arde de te damblagește, nici aerul nu mișcă la soare, nici păsările nu mai cîntă, se întinde friptoarea și liniștea ca o baltă de ulei. Ziua, albeața lui se reflectă din tărînă ca din sticlă. Nu poți atinge cu piciorul nisipul, că-ți rămîne lipit de talpa încinsă. Încremenesc toate pe la amiază și dacă ai noroc, găsești un colț umbros unde să ațipești un pic. Începe treieratul, au trecut și cireșele, vara se lățește ca o zi de post și rar auzi un înjurat pe drum, semn că lumea nu s-a făcut scrum, mai mișcă.

În ziua de dinaintea serbării de sfîrșit de an, cauți flori pentru coroniță. Nu e ca la oraș, să știți. Ai zice că la țară, mare lucru să găsești flori! Dar nu e așa, e al naibilui de greu. Păi, femeile serioase nu pun flori peste tot, că au treabă, nu stau de așa ceva și în plus, dacă au un petic de loc pun roșii sau fasole pe harac! Ce să faci cu florile? Poate un ghiveci cu o mușcată, aruncat în capul scării, dar cam atît. Cum să te duci cu mușcate la serbare? Trandafirii sînt flori domnoase, aduse de curînd de la oraș, nu erau pe toate drumurile. Avea fina Măria la fereastră, o tufă cam sălbăticită, cu flori roșii, mărute, buchetate, nu ce știți voi că sînt trandafirii azi. Dacă rupeai de la fina noastră ca de un buchet, te juleai pe mîini ca naiba, erau plini de mărăcini, plini, plini. În sfîrșit, mă apucau grijile cu florile astea!

Doar în clasa întîi au venit ai mei cu mine la serbare, că apoi s-au luat cu treabă și serbarea era oricum, un farafîstîc. Prima dată mi-a făcut sora mea buchetul dar apoi, a trebuit să mă descurc. Într-un an știu că m-am dus în grîu, am rupt o mînă de maci roșii și eram tare mîndră de găselnița mea. Numai că pînă la serbare, macii știți că sînt deosebit de sensibili, poate cele mai sensibile flori, odată se ofilesc după ce i-ai rupt, m-am trezit pe scenă numai cu cotolenele, fără nicio petală!
Nu știam dacă să plîng sau să ascund florile, cred că le-am făcut pe amîndouă.

Cu diplomele nu prea aveai ce face, ai tăi știau că înveți bine, era doar treaba ta, nu prezenta cine știe ce interes. E un soi de pudoare a discuțiilor într-o familie de țărani, nu se bat cîmpii cu povești. Taci și faci. Cum veneam cu diploma acasă, o puneam pe masă, poate se uită careva, apoi dispăreau în sertarul de la masa de nuc, una cîte una, acolo sînt și acum.

Doar cărțile pe care le primeam îmi trezeau interesul. Dar parcă de fiecare dată, erau o dezamăgire. Doamna învățătoare nu prea avea de unde să ia cărți ca lumea, de unde librării și cine să facă drumul la oraș pentru atîta lucru! Dădea cuiva de la școala din centru să-i ia niște cărți și ne trezeam cam cu orice.

Poezia de sfîrșit de an, o învățai cu sîrg, doar era ultima temă! Dar se putea întîmpla să o înveți degeaba, nu prea venea nimeni la serbarea noastră, oamenii fiind ocupați. O spuneai repede, că așa trebuia și gata.

Alte probleme nu prea existau cu sfîrșitul de an, că de îmbrăcat era simplu. Aveam voie cu hainele bune, așa că luam în fiecare an rochița bleo, din tergal, cu un buchet de floricele cusut pe burtă. La început mi-a fost cam mare, apoi din ce în ce mai bună, pînă în clasa a patra cînd îmi venea chiar bine. O am și acum, mi se pare teribil de mică. A căpătat o pată, dar nu cred că eu i-am făcut-o, nu o avea.

P.S. Aici la voi, la oraș, e plin de flori. Azi am cumpărat de la o țigancă din gang, trei trandafiri cafenii. Ceva nou, făcut de străini, marfă venită cu vapoarele. Țiganca nu avea rest, nici autorizație, se grăbea, am făcut cumva să terminăm mai repede tocmeala. Vai de capul nostru, ce vremuri am prins, s-a plîns femeia! Ne fugăresc și pentru niște flori! De unde avea ea flori de soi, habar-n-am, dar probabil că și rețelele traficanților de trandafiri se extind de sărbători, că ajung și prin ganguri. Fac bani, nu glumă. Florile voastre arătoase sînt mai scumpe decît un kil de grîu sau de cartofi. Mama ar zice: pierdere de vreme, dar iată că lumea, în rătăcirile ei, face cum vrea ea!