Casele mor ca oamenii

Le-ați văzut șubrezite la colțuri, cu tencuiala cojită, răni ale cărnii lor de pământ. Găuri în loc de ochi și cîte un stîlp, șchiopătînd.

Te uită la o casă murind și vezi cum sufletul ei iese ușor, pe horn. Se reazemă o vreme pe piciorul bun, apoi se huroaie sub povara unei ploi de primăvară. Casa în care dormeau liniștite cîteva suflete ieri, astăzi e un morman de pietre, ca un mormînt.

Învăluite de tăcere se lasă uitate și casele sașilor și casele vechi din Roșia Montană sau din Abrud. În locul lor apar cutiuțe șablon, cu ziduri vopsite țipător și balustrade de inox. Seamănă unele cu altele, parcă ar fi scoase din același copiator, de pe holul de la Arhitectură. Casele ca și oamenii, frunzele sau vrăbiile, sînt frumoase doar dacă au viața lor, unică.

Cutreierînd Transilvania, în drumurile mele am lăsat de o parte case, de alta oameni care nu se mai iubesc.

4 gânduri despre “Casele mor ca oamenii

  1. Am vazut si eu aberatia aia, domnule profesor, sper să fie o glumă! Adica mi se pare atît de absurdă ideea ca nici macar noi, românii nu o putem lua în seama, deși sîntem campioni ai absurdului.
    Sper sa aiba si presa o reacție fermă!

Răspunde-i lui ovidiupecican Anulează răspunsul