Distracția președintelui la aniversarea Elenei Udrea, ca și aniversarea în sine, au dat ca nuca în peretele abia spălat de sînge din Palatul Parlamentului. Țara s-a putut uita cum camarila prezidențială benchetuiește nepăsătoare, ca și cum vremurile pentru ei, ar fi aceleași. Bune. Și chiar sînt, de vreme ce nimic nu-i poate face să cadă măcar o clipă pe gînduri.
Președintele are în față o țară cu mari probleme. Sigur, domnia sa poate să nu se considere responsabil de soarta celor 20 de milioane de cetățeni, dar ar putea și să nu le sfideze așteptările.
Nu cred că românii vor ca președintele să fie solidar cu ei dîndu-le din salariul său, ar fi un gest atît de inutil că nici măcar poporul milog și leneș nu și-l dorește.
Dar dacă ar fi ceva de așteptat de la președinte, atunci măcar o umbră de îngîndurare am fi sperat, cîteva zile de meditație, un timp de gîndire în singurătate. Nu e o bagatelă să fii președintele țării despre care s-a scris în marile ziare ale lumii cu cîteva zile în urmă, atunci cînd un om a încercat să se sinucidă în semn de protest față de politica de stat. Nu au importanță argumentele aici. Ci reacția umană, comportamentul de președinte serios care presupune o relație specială cu poporul. Poporul ce l-a ales prin vot direct.
Am fi vrut să-l vedem mai retras, mai preocupat. Mai tăcut. Mai uman. Anul acesta i-a murit mama, Dumnezeu s-o odihnească, are o țară gata să crape, un guvern împotmolit, un sinucigaș în spital, o presă ostilă și un cîmp foarte restrîns de soluții. Destule lucruri la care să te gîndești, nu?
Acum cred că președintelui nu-i fac bine cei din anturaj cînd îl ajută să-și procure mecanisme de apărare care oricum pentru el sînt tentante. Cred că are nevoie, ca să fie un președinte eficient (oricît de ciudat ar suna), de îndoieli, de incertitudini. De întrebări, nu de răspunsuri. Nu de sloganuri tampon pentru conștiință. Poporul are nevoie să vadă că președintelui îi pasă. Că se gîndește la soarta lui.
Trăim vremuri grele, iar greutatea a devenit insuportabilă. Măcar acum să-i spună cineva președintelui: ce-i este permis boului, nu-i este permis zeului. Zeul a cîștigat rolul, așa că să și-l joace bine.
Gazetino 
Draga Ruxandra, Este oare stilul pe care il practici unul invatat la vreo scoala de jurnalism, sau l-ai gasit in vreun manual de scriere a tabloidelor? Daca da, atunci este muuuult de reformat in tara asta. Ideea ca poporul (sic!) – cine o mai fi si asta? – nu vrea un presedinte normal, adica unul care sa lucreze la serviciu si care stie sa se si distreze in timpul liber, este, probabil, doar in capetele unora, nu si in capetele normale ele cetatenilor… Presedintele nu trebuie sa mimeze ingandurarea si preocuparea atunci cand iese in lume, nu trebuie sa se izoleze la Cotroceni ca sa creada „poporu” ca el munceste si se chinuie sa gaseasca solutii salvatoare pentru patria comuna…(minciuna de debut a presupusei Revolutii Romane era „Mircea, fa-te ca lucrezi!). Chiar si saracii acestei tari isi serbeaza evenimentele, tin sarbatorile si se bucura, fie si printre picaturi…de vin. Obsesia ca romanii in majoritatea lor se afla intr-o crunta mizerie va mai dura atat timp cat fragilitatea psihica a romanilor (indusa la scoala, in societatea romaneasca si in mentalitatea balcanico-mioritico-manolica, dar si ca urmare a democratizarii consumului de etnobotanice) va fi solul din care cresc deopotriva ziaristi senzationalisti si emotivisti, politicieni corupti, functionari ce mimeaza munca si afaceristi tanguitori. Asadar stilul obsesiv milostiv si critica de imas (sin. pasune, camp, ogor) nu ajuta la nimic, nu misca decat sindicalistii in cautare de cotizanti, politrucii in cautare de pupiciosi focosi, eventual oarece pensionare cu dor de mangaieri pe suflet. Informatiile continute in acest articol sunt realmente utile si generatoare de solutii creative: aflam ca „traim vremuri grele” (asta da noutate!), ca „camarila prezidentiala benchetuieste nepasatoare” (cacofonia este deliberata, stiut fiind ca doar scatofagii cauta cu lupa asemenea delicatese in texte…). Mai aflam ca presedintele este inuman… De aici si pana la a stabili conexiunea directa si irefutabila dintre sangele de pe peretii – de fapt podelele, dar ce mai conteaza o minciuna? – Parlamentului si calitatea de criminal atasata de numele presedintelui tarii nu mai este decat un (mic) pas. Dintr-un prezumtiv criminal (Sobaru a pus in pericol viata unor semeni ai sai ca sa poata scrie presa ca avea o bila portocalie in mana). Asadar, de ce sa induci ideea ca Sobaru este un posibil incriminat de fapte antisociale, cand poti sa scrii ca presedintele Basescu nu se ascunde la Cotroceni, ci isi afiseaza normalitatea in vazul lumii (ziaristii fiind si ei lume…), fapt considerat cat se poate de antiromanesc, sfidator la adresa poporului…Popor! Ah! ce frumos suna acest cuvant! incepe sa-mi placa si mie cum suna….ai chiar impresia ca il reprezinti, ca esti purtatorulu lui de cuvant, aparatorul sau de ultima instanta, binefacatorul sau calare pe un cal alb etc etc. Draga Ruxandra, suprauzul este un abuz, iar tocirea sensurile se face tocmai prin exces de utilizare a unor cuvinte…. De la prezidentialul mesaj ceausist „avem toate conditili” bravii nostri ziaristi liberi (unii se cred chiar liberali) au ca tema suprauzata mesajul antiprezidential si antibasescian „traim vremuri grele, iar greutatea a devenit insuportabila”. Evident, nivelul de trai e cam acelasi, dar indemnurile la rascoala suna mai bine decat aprecierile pozitive sau echilibrate…Aux armes, citoyennes, n’est pas? In fine, cred ca in sirul lung de schimbari de care are nevoie tara breasla jurnalistica are nevoie de o regandire a stilurilor si finalitatilor expectate. Am consumat cam mult timp scriind aceste randuri, dar profit de faptul ca – oficial – sunt in vacanta si nu pot fi incriminat ca nu ma gandesc la bietii studenti care au deja cosmaruri la gandul ca se apropie sesiunea…(uite o stire: studentii o duc greu la facultatile unde profesorii nu vand examene. Bietii de ei, ar merita un articol semnat de Roxana… Si inca ceva: daca nu mi-ar pasa de Gazetino si de autoarea acestui proiect chiar ca mi-as vedea (doar) de ale mele…
Domnule Drugus, am sa va rog sa abandonați lectura acestui blog care va produce atîta dispreț.
Articolul conține răspunsurile la întrebările dvs și nu cerea o mimare a îngîndurării. Ci o îngîndurare reală, o decență necesară.
În rest, încă o dată vă spun, puteți trece pe canale mai aproape de așteptările dvs.
Nu mă deranjează critica, dar nu-mi plac masochiștii. Am să vă rog să nu vă mai mutilați logica citind articolele mele.
Cine este Liviu Drugus?
„Aux armes, citoyennes, n’est pas?”
Génial, marile idei se fac intotdeauna cu mari citate, de preferinta in limbi straine; si sunt cu atat mai percutante cu cat sunt gresit transcrise (dau o bere celui care spune cate greseli sunt in citatul de mai sus; dau doua celui care spune de unde provine, fara Google). Sfertodoctia e cel mai puternic rezervor al criticii, una extrem de fina si de respectuoasa, indeosebi cand n-are mila in a stalci numele autoarei.