Cineva mi-a povestit, astă-seară, că dintr-un sătuc din Albania vezi, cum te uiți așa, spre Corfu, dunga ce separă Marea Ionică de Marea Adriatică. Vezi în zare mările despărție și de fapt, unite, una verde și cealaltă albastră, și între ele o cărare, care pare să taie apele în două… Locuitorii sătucului s-au obișnuit cu apa lor din două mări, alunecînd, ca una singură peste pielea decolorată a pămîntului. E o priveliște stranie, iar granița de ape le aduce tot felul de gură cască și mai fac un ban. Din apă își iau mîncarea, că e Ionică sau Adriatică, peștii se scurg nevămuiți peste granița închipuită dintre ape. Ea e totuna.

Cu autobuzul 32 n-am mai circulat de multă vreme. Astă seară era cald și mirosea a naftalină și săpun ieftin. Am mers cam o jumătate de oră, într-un fel de cafenea pe roți, uimindu-mă cît de plăcut s-a făcut în autobuzul 32.

În fața mea, o fetiță, Analia. Născută într-un sat de lîngă Napoli, adusă acum acasă de părinți și lăsată în grija bunicilor, fără să știe o boabă de română. Adică știe, mama, tata, apa. În rest, părinții s-au străduit să vorbească în italiană, ca să învețe fetița, iar asta în scurtul timp petrecut cu ea, altfel, o lăsau la o vecină italiancă la care baby sitter era o româncă. Românca, obligatoriu vorbea italiană cu copii italiencei, cu Analia nu vorbea nimeni. Și uite așa, ne lămurește bătrînul, de ce fata a rămas neînvățată.

Un băiat cu căști ascultă muzică. Are o frizură drăguță, geacă de piele cu ținte și blugi cu lanț. (Orice ar zice unii, mie îmi plac ținutele rock.) El nu vorbește cu nimeni. Căștile îl extrag din viperul de zumzăitori.

Uimitor e faptul că ardelenii, de obicei, sînt taciturni. Scrobiți și chiar reci, nici nu te privesc în față.

În Piața Mihai Viteazu urcă un ciopor de fete. Între ele, un bărbat un pic trecut de 40. Vorbesc despre burse, vorbesc despre școală, vorbesc în engleză. Înțeleg că profu’ e englez, iar ei merg la un restaurant chinezesc.

O domnișoară vorbește cu tînărul de lîngă ea în timp ce mănîncă un hot dog. Fata mușcă cu poftă, apoi întinde bucata zemoasă și-i dă să muște și lui. Mănîncă și vorbesc frumos, cuvintele lor nu se înțeleg, sînt drăgăstoase, doar pentru ei. O femeie de la țară, cu bagaj, stă în fața lor. E bun, maică?, îi întreabă. Ține de foame? Copiii zîmbesc, vor să-i dea și bătrînei, să muște și ea, dar se opresc cu pîinea la jumatea drumului, le e cam jenă. Fata însă nu stă pe gînduri, rupe un colț și-i întinde și bătrînei. Femeia se uită la pîinea spoită de maioneză, se uită și la ei, dar acum îi e jenă dumisale să nu primească bucătura. O ia, dă să rîdă puțin, de situație, și o bagă în gură. E bună, e bună, adică nu e chiar pită goală!

Fata își ridică picioarele peste ale băiatului, iar bătrîna cu batic negru trage sacoșa de sub scaune, spre culoar. Le-a spus că merge la fată, în Gheorghieni. Un zumzet calm umple autobuzul care arată ca o cutie de biscuiți, franțuzească, cu ferestre desenate și oameni vii, care se zgîiesc unii la alții.

Bătrîna are sacoșă grea, dă să coboare. Băiatul cu lanțuri își scoate căștile din urechi și apucă sacoșa. Lasă mătușă, că o duc eu.

Pentru o clipă, autobuzul amuțește. După ce se închid ușile în spatele lor, un zumzăit și mai tare se pornește, ca un cor: ați văzut? și noi care credeam că nici nu aude, nici nu vede! Dar ce lanțuri avea și cît de frumos s-o purtat cu bătrîna, cum i-o vorbit, și cum i-o luat greutățile din mîini! Tulai, că n-om mai muri!

S-ar putea să vedem, dacă ne uităm acum spre lume, surprinși, cum criza a dizolvat ceva în oameni, i-a făcut mai calzi, mai umani. Ne-am scufundat cu toții într-un fluid incolor și numai spoiala hărților, ne mai separă. Noi sîntem ca apa.