Amîndoi au publicat de curînd cîte un volum de articole apărute în publicațiile unde lucrează.

Dan Tăpălagă și-a publicat volumul la Humanitas, iar Tavi Hoandră la Eikon, la Cluj.

S-au intersectat cîndva în viețile lor, amîndoi sînt de la Sibiu, dar scriu total diferit, după cum și sînt ei, ca oameni.

Dan este un jurnalist de forță, are un bisturiu de oțel cu care taie carnea de pe os, uneori și osul. Rămîi cu măduva în mînă, de nu mai știi unde s-o pui. Intră abrupt în subiect și-l hăcuiește din prima. După ce-i desface mațele bucată cu bucată, te lasă să te uiți puțin înăuntru și dacă ești destul de deștept să pricepi rapid, bine, dacă nu, el ți-a și tras anatomia de sub nas!

A contribuit mult la păstrarea unui standard ridicat în presa românească, în anii ăștia buimaci cum le zice chiar el (Bulversarea valorilor. Scrieri dintr-un timp buimac este titlul cărții). Dan a tras ca un cal de povară și cînd spun asta să știți că știu ce spun. Am lucrat cu el. Și eu și el, niște apucați cînd e vorba de meseria noastră. N-am lăsat niciodată nimic nefăcut ca lumea.

Tavi este altă fire, altă scriitură. Învăluie subiectul ca pe un cocon de litere și semne, adesea livrești, detalii semnificative, cu dus și întors, ca în relațiile dintre oameni. Cum a murit România. Cum am murit eu? Vă dau o știre: n-a murit nici România n-a murit nici el, e viu, viu, e încălțat cu ghete roșii și face curte fetelor la Outwear.

A murit poate o anumită speranță, o iluzie. Dar de alte iluzii putem face rost, că e plină lumea.

Nu România este importantă în textele lui Tavi, și asta este percepția mea. Ci omul modern cu toate capcanele lui, tentații și amăgiri, inclusiv politice, cu micimile și mărețiile lui. Tavi îl vede cam așa cum e. Încălțat cu pantofii roșii, dar singur în pustiul mărunțișurilor de sclipici.