Motto:

În anii 90 România avea un brand. Era cunoscută în lume ca țara copiilor străzii. A orfelinatelor mizere. A mamelor fără suflet, în stare să-și arunce pruncii la ghena de gunoi. Copiii din canalele Bucureștilor ajunseseră emblema României. Poze și filme cu ei au făcut ocolul Pămîntului. Părinți de ghenă.

Situația, 20 de ani mai tîrziu

Supărați pentru reducerea salariilor, profesorii din România nu mai vor să audă de guverne, legi, asumări. Dacă pînă acum au opus rezistență la reformă din scepticism și inerție, acum o fac din ură. Dascălii nu mai vor să audă de schimbări, de noi reguli ale jocului, de putere. Și sînt ușor de înțeles.

Rezistența la reformă pare să fie acum ultima armă pentru dascăli, în războiul cu „dușmanul” care a înfometat învățătoarele. Legea le pică în mîini exact la momentul potrivit ca s-o trîntească de ușa clasei. După ce s-au întors din stradă unde au strigat Jos Guvernul Boc, o nouă lege a educației îi poate scoate din minți.

Universitarii din Senat sînt furioși și ei pentru felul în care a gîndit Guvernul să-și angajeze răspunderea pe această lege. Pentru că le-a luat legea din sertare unde o țineau de mai bine de o jumătate de an și vrea să o adopte prin asumarea răspunderii. În fond, ei sînt nemulțumiți că le scapă controlul asupra unei legi care le dădea tot lor beneficii. Ei făceau legea, pentru ei înșiși. Majoritatea rectori, profesori și parlamentari în același timp.

Nici universitarii din universități nu sînt mai puțin nervoși. Legea educației în forma ei finală taie din aberațiile de putere ale acestui sistem. Fabricile de diplome intră în corzi. Pînă acum, veritabile uzine de făcut bani, nu vor să cedeze. Nu vor să accepte rigorile unui sistem de tip occidental, ei sînt stăpînii sau prizonierii latifundiilor create în ultimii 20 de ani. De exemplu, filosoful francez, Claude Karnoouh, după ce a predat cîțiva ani la UBB Cluj, a plecat scîrbit de mlaștina în care vedea că se scufundă lumea universitară de aici. A criticat public situația, printre foarte puținii care au avut curaj. În urma lui, tot mai puțini au îndrăznit să o facă. Iar cei care îi citeau articolele critice spuneau prin cafenele întru împăcarea cu sine: lui îi dă mîna, el nu e dependent de România.

Faptele

În tot acest timp, societatea civilă transmite semnale SOS, publică date, statistici rapoarte. Situația din domeniul educației este alarmantă. Calitatea învățămîntului scade vertiginos. România lucrează de trei ani la o reformă, iar sistemul se prăbușește văzînd cu ochii.

Ministerul Educației și Comisia Miclea au definitivat proiectul de lege. Camera Deputaților l-a dezbătut și adoptat. Din luna iunie el stă la Senat unde a fost dezbătut mai mult de jumătate. Acum Guvernul a formulat ultima variantă a legii încorporînd și partea definitivată de Senat. Azi își va asuma răspunderea pe ea.

Și atunci, pe cine se bazează această mișcare sinucigașă a guvernului?

Pe Partidul Părinților, ca să-i zicem așa. Ei nu mai pot suporta cheltuieli inutile cu educația copiilor. Ani și bani.

Părinții nu mai vor suplinitori pentru copiii lor, nu mai vor școli improvizate, nu mai vor surogat de învățămînt. Nu mai vor cantitate în loc de calitate. Vor eficiență, o finalitate predictibilă și copii bine orientați.

Criza i-a făcut pe părinți în primul rînd realiști. I-a adus cu picioarele pe pămînt. Se uită la televizor și văd superficialitatea, incultura și incapacitatea personajelor publice de a face față exigențelor acestor vremuri. Realizează că diplomele copiilor lor, dacă nu sînt susținute de o pregătire utilă societății, nu au valoare. Că banii cheltuiți sînt aruncați pe fereastră. Pe ferestrele universităților, înăuntrul lor. Iar partidul acesta are vreo 20 de milioane de membri. Oameni treziți la viață, care nu vor să ajungă părinți de ghenă în curtea școlii.

PS: Declarație de interese: precizez că fac parte din acest „partid”, sînt partizană, așadar, pe subiect. Hotărîrea de a intra în partid am luat-o cînd am întîlnit-o, în vara aceasta, pe Geta lui Pirici. Mergea pe drumul satului, cu două plase în mînă, spre stația de autobuz. Mai mică, îmbătrînită, fără păr și fără dinți, Geta care mi-a fost colegă la grădinița din sat îmi povestește că are o fată la școală, la Londra. A primit acum doi ani o bursă cînd era la facultate la Craiova. A trecut toate testele și a plecat. Geta trage și ea cît poate, la o fabrică de cărămidă. Adună cîmpul la țară și-i mai trimite cîte ceva fetei. E mulțumită, dar cînd să ne despărțim, Geta lăcrimează. Eh, sigur că se bucură că singura ei fată a juns la facultate la Londra, dar oare o să se mai întoarcă acasă?