Doar un popor năuc poate să creadă că rezistă în istorie, fără să-și țină picioarele pe pămînt.

Pămîntul, uscat iască sau mustind de apă, a lăstărit ca toiagul lui Moise și a dat de mîncare hămesiților de pe burta lui. Oriunde s-ar fi așezat ei.

Doar că toiagul înfrunzește și el, într-o mînă de om mirosind a țărînă. Umblați prin nisipuri, pe crestele munților sau prin văi mlăștinoase, oamenii au găsit totdeauna limba în care să vorbească cu pămîntul lor și să primească binecuvîntarea lui. Au înțeles legătura vitală între cremenea de sub picioare și destinul lor.

Desprinderea noastră de pămînt este mai gravă decît ne închipuim. Nu voi invoca aici motivele poetice ale chestiunii pentru că e plină lumea de cîntări găunoase. Dar consecințele disprețului românilor față de munca pămîntului și față de natură sînt evidente.

Nu doar că nu mai avem ce mînca Citește în continuare „Deșertul din grădina carpatică. O grămadă de uscături” →