Fiecare cu zeul lui. Așa au pierit oamenii liberi

M-am întrebat de ce simt nevoia prietenii dușmanilor mei, să îmi devină și ei, dușmani. N-am înțeles niciodată de ce atunci cînd scriu un articol ce-i deranjează pe cîte unii, apropiații lor îmi întorc spatele sau nu mă mai pot saluta omenește. Să se poarte firesc cu mine mi s-ar părea natural, uman, civilizat. Putem să ne respectăm ca și mai înainte, nu trebuie să împărtășim aceleași opinii. Și atunci de ce o fac?

De frică. Unii, o fac instinctiv, de frică să nu fie văzuți cu mine. La poarta universității, înconjurat de colegi nu poți să te arăți familiar cu dușmanul lui Dumnezeu.

Alții dintr-o nebănuită ofensare, solidari cu ”victima”, speră că astfel se contaminează de valoarea ei incontestabilă. Iar alții, care chiar cred în zei, mă disprețuiesc pentru că eu nu o fac. Pentru că nu recunosc supremația lor. Pentru că eu nu mai cred în zei.

Fustel de Coulanges explică într-o carte fundamentală pentru istoria civilizației cum s-au format familiile, triburile, cetățile, societățile. În jurul cîte unui zeu. În antichitate fiecare familie avea zeul ei. Dar și fiecare oraș. Competiția între două triburi se ducea în primul rînd între zei. Care zeu era mai tare, tribul acela cîștiga.

S-a schimbat ceva?