Ca soarele prin copaci, ai venit să mă iubești

Ce rămîne cînd multe încep să dispară. … Nu? Asta este întrebarea!

Cînd încep să se dizolve lumi întregi pe care le-ai construit cu efort, cu zilele și nopțile tale, cu sîngele tău, simți disperarea, te întrebi, ce mai e important pentru noi? Au căzut bănci, firme, magazine care erau emblema comerțului occidental de sute de ani.

A dispărut eternitatea materială în care începusem să credem. Într-o dimineață de vară, s-a pus lacătul pe uși. Pe toate ușile la care mergeai. Ce e important, așadar? Ce rămîne?

Citește în continuare „Ca soarele prin copaci, ai venit să mă iubești”

Un vreasc de singurătate

N-am înțeles pe deplin ce mă înfioară cînd vine vorba de toamnă. Poate frigul care zbîrnîie printre uluci, poate ploile care făceau din ulițele nostră tranșee de noroi. La cotul gardului de la grădina cu via parcă nu se usca niciodată. În el rămîneau, clisoase, urmele vacilor, călcai între ele și, fleoșc, te scufundai cu tenișii tăi chinezești, luați de la bîlci, de Sfîntă Mărie.

N-am înțeles de ce nu mi-au luat și mie, niciodată, cizme de cauciuc. Ba, dacă îmi amintesc bine, maică-mea zicea că fac reumatism! Dar și fără ele ce fac? Încălțam cizmele ei, totdeauna prea mari, flencăneau după mine. Așa că m-am răzbunat și-n toamna asta mi-am luat cizme de cauciuc. Cică se poartă, oricum, dar habar n-aveți cît m-am bucurat de ele și-n prima noapte am vrut să dorm încălțată, dacă nu m-ar fi dat jos omul cu rațiunea.

Și atunci, de ce-mi mai este frică de toamnă? Citește în continuare „Un vreasc de singurătate”