Faţă de fîntîni am sentimente aparte. Aproape că le ador, le caut, le urmăresc şi le sorb de drag, ca pe nişte fiinţe vii. Întîlnirea cu fiecare fîntînă a fost de fiecare dată o bucurie şi o surpriză. O fîntînă are răcoarea ei, inconfundabilă, scoate aburi în aerul rece sau tremură răcoroasă vara în soare.
Etichetă: video
Iubind lumea de piatră
Parcă mai mult decît orice din lumea asta materială îmi place piatra. Mi se pare mai caldă și mai adîncă chiar decît memoria unui om. Cîteodată, mai umană decît omul de carne, piatra prinde un suflet al ei. Lumea întreagă pare a fi de piatră, pe sub tălpi, clădită în ziduri, turnuri de biserici, pat pentru cavaleri și semn de aducere aminte la mormînt. Uneori piatra mi se strecoară pe sub piele și-mi dă putere. Imi aduce aminte de zilele de vară cînd se albește la soare, de insulele crescute din miezul de cremene, de pavajele tocite sub roți, de stîlpii casei, de treaptele scărilor. Citeşte mai departe!
Strașnica banalitate. Resurse pentru un alt timp
Nu fac parte din corul pesimiștilor scîrbiți care cred că ne îndreptăm spre pieire și că Pămîntul e gata să se răstoarne cu susu-n-jos ca să ne arate cît de nemernici am fost și cît de tare ne-o merităm. Am convingerea bazată pe naiba știe ce, poate pe frînturi de imagini și întîmplări care-mi spun că omul modern se poate salva și o face în fiecare zi cu tot mai mult spor. E încă însetat de frumos, e mort după tot ce e natural, chit că vrea să ia fără să dea, dar și cu accese de generozitate și teamă ce-l fac supusul naturii și nu stăpînul el. Gingășia cu care omul de azi apără animalele, face mitinguri pentru cîini, se bate cu poliția ca să scape caii de la moarte mi se pare un semn că între brute și îngeri se înjgheabă un echilibru. Acum aleargă după fluturi și dă concert pe pajiște. Trebuie să recunosc, oricît de propagandistic sună la început totul, și oricît de neverosimil, ideea de întoarcere la natură odată răspîndită, cred că poate salva omul.
Cu cît ne proiectăm un viitor mai sofisticat, cu atît avem nevoie de mai multe resurse. Simțim nevoia să stăm, să așteptăm ca firul de iarbă să crească.
E cîntecul pe care-l auzi doar tu. Nu te speria
Era o după-amiază caldă și tăcută, ca o prevestire. Zgomotul obișnuit al mulțimii se oprise încălzit și el de soare. Insula părea desprinsă din vis, fără vreo legătură cu prezentul. Stăteam la o masă mică, de cafea, lipiți de zidul răcoros al muntelui, pierduți fiecare cu gîndul aiurea. Ascultam muzica ce ieșea din pereți, se răsucea în aer, ca un fuior de vînt și se risipea deasupra valurilor mării. Un tril, încă unul, un sunet de lăută și o kitară în fundal. Era un cîntec vechi, bizantin, mi-am zis că sunetele lui veneau, probabil dintr-o biserică săpată în stînca pe sub picioarele noastre, ascunsă sub umbra unui chiparos.
Citește în continuare „E cîntecul pe care-l auzi doar tu. Nu te speria”
Fata și gheparzii. O întîlnire cu tîlc
De fapt, ați văzut în fiecare zi așa ceva. Doar un simț al vieții anume o face pe fata din film să înțeleagă ce are e făcut, să meargă spre animale pășind sigură pe ea, desculță în iarbă. Să-i sperie, să-i cheme și să-i mîngîie. Dacă privim mîinile și picioarele ei, înțelegem cîtă putere stă într-un trup de fată. O forță care vine din altă parte. Din mirosul ei, din ce știe și înțelege creierul ei. Din zîmbetul ei.
Femeile nu au un curaj asemănător bărbaților. Al lor are sens, are legătură cu cauze vii. O femeie nu luptă pentru cauze abstracte, decît dacă s-a alterat ea însăși. Poate de aceea, femeile sînt buni ghizi pentru viață. Ele simt întotdeauna cînd poți să sari în foc, pentru că merită, cînd poți fugii fără să pierzi nimic și cînd e momentul să te oprești că s-a terminat Odiseea. Cred că ar trebui încurajată femeia să rămînă ea însăși.
Fetele lui Godard agită traficul pe centură
Acesta este clipul și mie mi se pare inspirat. Transmite subtil mai multe mesaje, iar naturalețea jocului îi dă farmec, umor, asigură succesul. Mie mi-a plăcut tare mult, mai mult decît clipul aceluiași Radu Muntean de anul trecut de la TIFF cu Piersic cel Mare și Piersic cel Mic care se duelează. Acela părea forțat, prețios și cabotin, fără nerv. Citește în continuare „Fetele lui Godard agită traficul pe centură”
Țiganul din noi are dreptate. Și de-ar fi să mori!
M-am întîlnit cu ei pe dealurile bătute de vânt ale Transilvaniei.
Și ei și noi, umblăm prin lume cu picioarele, cu gândul sau cu inima, ca niște aventurieri ai vieții. Țiganii din noi vor și ei să doarmă sub cerul liber, să cânte, să coacă pâine pe pămînt și să bată fierul muiat în foc. Să trăiești și să pleci mai departe, să lași urme în cenușă și inimile frânte.
Un cîine uitat prin alte ogrăzi și un bănuț căzut din păr. Urme ale trecerii tale, iar mersul e mers mai departe.
Citește în continuare „Țiganul din noi are dreptate. Și de-ar fi să mori!”
Gazetino 