Etichetă: vacanta

Italia și o călătorie ca o prietenie

https://www.youtube.com/watch?v=HTZTTNWqGmI

Un prieten mi-a trimis câteva filmulețe care să mă convingă că Italia merită văzută, până la ultima piatră. Că merită să mergem s-o cutreierăm, oraș cu oraș.

Îi dau dreptate.

Italia mi se pare, toată, un templu ridicat măiestriei, toată țara e o mare operă de artă. Dacă New Yorkul impresionează prin forță și tehnică, Italia este impresionantă prin geniala ei civilizație, crescută organic din illo tempore.
Ea îl arată pe om în deplinătatea geniului său creator.

E chintesența civilizației umane.

Dai de rai

Azi am primit în dar o scurtă plimbare prin rai. Doar că acolo era și o albină!

Așa am aflat că mai încolo era o prisacă și că nemții iau toată mierea ei, ecologică, harșt, imediat ce o face stupina! Tone, tone! Cu cisterna.

Dar ce vroiam să vă spun. Câmpul mirosea bestial și am avut vreme, în soarele ăla crepetos să mă gândesc la ce merită făcut în viața asta.

Pentru ce să te zbați între cer și pământ? Ce trebuie să faci ca să n-ai gustul zădărniciei și implicit, al ridicolului? De ce să mături strada dacă ea se umple iar de frunze?

Merită să oferi fericire.

Sfîrșit de vacanță. Copilul din porumb

Cum ști dacă a fost bine în vacanță? Păi, îl aduci acasă – cum pe cine? pe SINGURUL ȘI MINUNATUL; îi dai toți pantalonii din dulap și dacă nu-l mai încap niciunii, dar niciunii, e clar! A fost bine!

Mamaie i-a dat să mănînce și dimineața și pe la 10 și la prînz și pe la 5, dar mai ales seara, cînd, frînți de oboseală, se așezau și ei la masă și se odihneau mîncînd!

Dar au făcut treabă multă, toată vara. Au dat mîncare la rățuște, la pui, gîinile, pisicile, cățeii. Știți voi, cîte nu sunt de făcut la țară! Au udat în grădini (mai ales florile!), lămîiul, dafinul, leandrul. Are leandrul lor o puzderie de flori parfumate, e cît un copac și s-a aplecat de atîta floare!

Plus că au făcut niște renovări la casă, s-a lucrat intens în vara asta!

Citește în continuare „Sfîrșit de vacanță. Copilul din porumb” →

Un farafîstîc de zi! Vă mai amintiți?

Vacanța venea odată cu teribilele călduri de vară. În Sud, soarele arde de te damblagește, nici aerul nu mișcă la soare, nici păsările nu mai cîntă, se întinde friptoarea și liniștea ca o baltă de ulei. Ziua, albeața lui se reflectă din tărînă ca din sticlă. Nu poți atinge cu piciorul nisipul, că-ți rămîne lipit de talpa încinsă. Încremenesc toate pe la amiază și dacă ai noroc, găsești un colț umbros unde să ațipești un pic. Începe treieratul, au trecut și cireșele, vara se lățește ca o zi de post și rar auzi un înjurat pe drum, semn că lumea nu s-a făcut scrum, mai mișcă.

În ziua de dinaintea serbării de sfîrșit de an, cauți flori pentru coroniță. Nu e ca la oraș, să știți. Ai zice că la țară, mare lucru să găsești flori! Dar nu e așa, e al naibilui de greu. Păi, femeile serioase nu pun flori peste tot, că au treabă, nu stau de așa ceva și în plus, dacă au un petic de loc pun roșii sau fasole pe harac! Ce să faci cu florile? Citește în continuare „Un farafîstîc de zi! Vă mai amintiți?” →

E cîntecul pe care-l auzi doar tu. Nu te speria

Era o după-amiază caldă și tăcută, ca o prevestire. Zgomotul obișnuit al mulțimii se oprise încălzit și el de soare. Insula părea desprinsă din vis, fără vreo legătură cu prezentul. Stăteam la o masă mică, de cafea, lipiți de zidul răcoros al muntelui, pierduți fiecare cu gîndul aiurea. Ascultam muzica ce ieșea din pereți, se răsucea în aer, ca un fuior de vînt și se risipea deasupra valurilor mării. Un tril, încă unul, un sunet de lăută și o kitară în fundal. Era un cîntec vechi, bizantin, mi-am zis că sunetele lui veneau, probabil dintr-o biserică săpată în stînca pe sub picioarele noastre, ascunsă sub umbra unui chiparos.
Citește în continuare „E cîntecul pe care-l auzi doar tu. Nu te speria” →