Cea mai mare „întreprindere” din Transilvania, cum obişnuiesc „baronii” Universităţii Babeş-Bolyai s-o numească, este un vulcan fierbinte gata să erupă. Crizele prin care trece Universitatea nu ţin nici pe departe de nemulţumiţii care critică actuala conducere, ci sînt rezultatul unor problemele adînci care macină instituţia de ani de zile. Este vorba de o ruptură gravă între conducere şi studenţi, între aceeaşi conducere şi marea „masă” de cadre didactice şi, foarte grav, între universitate şi oraş.

Studentul, o „vacă bună de muls”

Studenţii de la Babeş Bolyai, cei 60 de mii cu care se mîndreşte conducerea, sînt, de fapt, o sursă enormă de bani. În sacul fără fund al universităţii intră anual saci de bani. Fiecare student aduce puncte pentru care Universitatea primeşte finanţare de la buget. Mai mult decît atît, procentul studenţilor aflaţi la cursurile cu taxă a crescut cu fiecare an. Fără nici cea mai mare grijă faţă de eficienţa actului de învăţare, UBB bagă în amfiteatre mai mulţi studenţi decît scaunele existente.

„M-am dus să mă înscriu acum cîţiva ani la business. Erau 500 de locuri cu taxă. Eu aveam media 9,67 la bacalaureat. Am intrat pe locul 1.400 şi ceva, vă daţi seama că n-au avut limite, că n-a fost nici o selecţie. Că doar banii contează. La primul curs nici nu l-am zărit pe prof. Am spus acasă cum stau lucrurile şi m-au retras de acolo. Acum studiez în altă ţară”. Prin urmare, ei spun că „numărul şi calitatea slabă a studenţilor reprezintă în sine un rău pentru studenţi. Am ajuns ca, prin mulţimea noastră, să ne facem rău nouă înşine”.

Colosul cu picioare de lut

Dimensiunile gigantice ale Universităţii sînt, pînă la urmă, în avantajul celor care o conduc. Un colos este mai uşor de dominat atîta vreme cît zecile de mii de studenţi nu se mai pot organiza. Studenţii, prin numărul lor exagerat de mare, devin o masă mai uşor de controlat pentru că ei nu reuşesc să se coaguleze. Între cei foarte puţini buni şi masa de mediocrităţi venite pe bandă din licee, nu există coeziune, nu există compatibilitate de idei şi nu se coagulează scopuri comune. Dacă altădată admiterea pe bază de examene exigente selecta douăzeci de studenţi pentru o facultate, acum, fiind mii, ei nu reuşesc nici măcar să se întîlnească toţi pe parcursul unui an.

Gîndire comunistă de „talie mondială”

Cînd o mînă de studenţi de la Filologie, grupaţi în jurul revistei „Echinox”, au încercat să critice conducerea universităţii, represaliile nu au întîrziat să apară. Ei au devenit nişte paria, iar cadrele didactice care i-au susţinut nu şi-au mai luat drepturile băneşti o vreme, iar pentru cîteva luni toate promovările s-au anulat. Studenţii îi reproşează universităţii faptul că orientarea spre student este doar la nivelul retoricii. Ca în comunism.

În realitate, ei nu beneficiază nici pe departe de condiţiile de studiu sau de o viaţă studenţească la nivelul aşteptărilor create de propaganda pe care o fac conducătorii universităţii. Studenţii nu au o sală de teatru adecvată nevoilor lor, nu au un club, chiar şi revista „Echinox” a devenit „duşmanul” declarat al conducerii universităţii. Cînd studenţii au cerut acces la internet în incinta universităţii, un cadru didactic ar fi replicat: ”Cum, internet şi calculatoare pentru toată lumea? Dar cum putem controla asta?”

Dacă în Piaţa Matei Corvin există acces wireless la internet, în mod absolut incredibil, la universitate nu este aşa ceva. Chiar şi pentru un observator din afară, este limpede că „efectivele studenţeşti” sînt cifre bune de raportat ca producţia la hectar pe vremea comuniştilor şi nu reprezintă pentru conducerea UBB nişte parteneri de dialog şi colaboratori reali. Atîta doar, că pentru ei există universitatea.

De la școala coloneilor la școala studentului

Cea mai drastică problemă sesizată de cadrele universitare de la UBB, adică de acei profesori care mai îndrăznesc să spună ceva, după care cer neapărat confidenţialitatea surselor, este ruptura dintre conducerea Universităţii şi cadrele didactice. Între suveran şi vasali.

„Universitatea funcţionează aşa cum funcţiona mai demult Sidex Galaţi, ca o uzină prin care se sifonează bani. Este căpuşată de firme care vînd tablă. Este singura universitate din ţară care are două organisme ce o conduc, Consiliul Academic, care îl are ca preşedinte pe Andrei Marga, şi Senatul cu rectorul Bocşan. Parcă sîntem stat în stat cu preşedinţie şi guvern. La ce sînt bune toate astea? Sînt surse de băgat bani în buzunarele lor! În loc să-şi pună salarii şi să inventeze noi consilii şi preşedinţi, mai bine ar face ceva pentru studenţi cu banii ăia!”

Între conducere şi cadrele didactice, spun acestea din urmă, este o prăpastie. În loc să fie relaţii de colegialitate, acolo sînt relaţii de vasalitate. Cei care deţin funcţii ştiu că trebuie să tacă şi să se supună, pentru că altfel pierd totul. Dacă intră în dizgraţie, pierd şi poziţie, şi bani, şi proiecte. „Cei care conduceau UTC-ul altădată conduc Universitatea acum. Ei au fost la putere în comunism, ei sînt şi azi. Aşa gîndesc, aşa acţionează, aşa procedează, cu aceleaşi metode ca pe vremea comuniştilor. Citiţi textele lor, comunicatele, articolele sau interviurile lor. Limbaj de lemn — idei comuniste.”

Buletinul informativ al UBB începe cu textul lui Andrei Marga aşa cum începeau publicaţiile comuniste cu cuvîntările lui Nicolae Ceauşescu. Acolo se publică şi replicile conducerii UBB la articolele din presă, fără a fi prezentate şi articolele respective în aceeaşi publicaţie tipărită din bani publici. Intelectualii de talie mondială ar trebui să ştie că aceasta este o regulă elementară a comunicării instituţionale.

Finanţele universităţii sînt încă o cutie neagră, cu toate că avem de-a face cu o instituţie de stat, supusă legilor transparenţei. Nu am primit nici pînă azi datele cerute cu privire la premiile acordate anumitor cadre didactice (cam mereau aceleaşi şi neapărat agreate de conducere) în fiecare an, şi nici cele referitoare la sumele cheltuite cu deplasările preşedintelui Marga în străinătate, deşi lista acestora rivalizează cu cea a deplasărilor ministrului de Externe al României.

Izolați de oraș

Stilul de lucru al preşedintelui Andrei Marga a pus în ultimii ani Universitatea într-o situaţie anormală. Aflat în conflict cu primarul Emil Boc şi în relaţii de maximă răceală cu liberalul Marius Nicoară de la Consiliul Judeţean, dar şi cu alte instituţii locale, Andrei Marga a izolat practic Universitatea de restul oraşului. Nu există programe comune, nu există proiecte ale Universităţii care să interfereze cu oraşul. Nu există manifestări culturale care să atragă populaţia Clujului. Nu există relaţii cu mediul de afaceri, care să-i ajute pe absolvenţi cînd ajung pe piaţa muncii. Şi acele evenimente artificial create, cum sînt conferinţele publice sau tîrgurile de joburi, nu au greutatea pe care ar da-o o implicare serioasă la nivelul instituţiei. Sînt mai degrabă cadre didactice puse să facă ceva, conceptul fiind acela de formă fără fond, pentru a se bifa acţiunea, după care nu se pun la dispoziţie nici logistica, nici fondurile necesare. Aşa se face că pentru conferinţele organizate de Amfiteatrul Cultural Clujean nu  s-au dat bani pentru un site sau pentru cîteva afişe necesare popularizării lor, adică exact scopului pentru care au fost create.

„Ce gest mai semnificativ în privinţa rupturii de oraş decît acela de a fi scos Filarmonica din clădirea Universităţii? Dacă ar fi fost gîndire de intelectual  cu caracter, ar fi făcut cadou oraşului găzduirea Filarmonicii. Gratis ar fi putut să ţină acolo Filarmonica, la cît de mare colos se consideră. Dar ei au scos-o în mod ruşinos în stradă. Ce mîndrie mai mare ar fi fost ca Filarmonica să cînte în casa Universităţii? Nu pot forma caractere oameni fără caracter şi nu pot forma intelectuali oameni care nu sînt cu adevărat intelectuali!” (Universitar clujean)

Nota redacţiei: Toate discuţiile avute de autor cu profesori ai universităţii, foşti şi actuali studenţi, în timpul muncii de documentare a acestei analize, au fost însoţite de refuzul categoric al acestora din urmă de a accepta identificarea lor în textul articolului. Am acceptat acest refuz luînd în considerare interesul public pe care îl serveşte subiectul. În plus, această atitudine denotă încă o dată lipsa de liberă exprimare ce domină lumea academică.