Izvorul Crișului: o floare rară dezminte tot ce știam despre spiritul mercantil al locului

Undeva în Transilvania, niște oameni liberi, oamenii pietrei, au decis să se facă scut în fața unor flori și le apără cu discreție de neprevăzut, de orășeni și de mâinile hulpave ale veneticilor. Deși obișnuiți să vândă tot ce pot, fiind inventatorii capitalismului în partea asta de țară, au și ceva ce păstrează doar pentru ei. Dacă îi întrebi unde sunt florile lor rare, pe care câmp, își aruncă priviri pline de semnificație și te trimit la dracu-n praznic, pentru că florile lor au nevoie de singurătate ca să supraviețuiască, de liniște. Au nevoie doar de lumină și de Dumnezeu.

Sunt oameni aspri, munteni cu palmele late, cu vorba grea, cresc animale, mână căruțele în sus și-n jos, cioplesc buștenii, vând tot felul de lucruri, au simțul banului, sunt foarte întreprinzători. Pionieri ai capitalismului au făcut din comuna lor un fel de bazar de-a lungul șoselei E 60 și sunt deosebit de vorbăreți, ademenitori cu turiștii. Dar tac atunci când vine vorba de niște flori firave care au răsărit nu știu prin ce miracol, din pământul lor pietros și doar acolo. N-au mai cultivat terenul, se duc să le vadă când înfloresc și niciunul nu are de gând să facă vreo greșeală ca să li se întâmple vreun rău floricelelor.

Florile sunt unice în Transilvania. Iar ei știu ce înseamnă asta.Au trecut peste o iarnă grea, cu zăpezi pe care nu mai credeau că le văd topite. Ei simt criza la poarta casei, acolo unde, de la o zi la alta, vând tot mai puține obiecte din lemn sau ștergare lucrate cu fir de ață turiștilor care taie cu mașinile lor comuna în două,ceas de ceas. Li s-au prăfuit lucrușoarele, blănițele de miel s-au îngălbenit la soare, coșurile și straiele cu mărgele se scorojesc în buza șoselei, pentru că acum nici comerțul cu meșteșuguri de la Izvorul Crișului nu mai este ce-a fost.

Dar este și ceva ce nu se vestejește în inima și-n munții lor și înflorește în fiecare primăvară, înflorește ca speranța. O ploiță roz, care miroase dumnezeiește și se ițește în fiecare aprilie sau la începutul lui mai pe dealul lor calcaros. Numai ea, floarea cea rară, știe cum de a ales locul ăla dintre toate locurile de pe pământ. Dar nu-i bai, că a nimerit bine și am să vă spun de ce.

Citește mai departe!

Sînt pe aproape. Pe drumuri cu rost

Castelul Corvineștilor (clic pentru mărire)
Am lipsit cîteva zile și-mi cer scuze. Dar am cutreierat pe drumuri mai vechi, pe la castelele din Transilvania, locuri spre care merg din cînd în cînd, să mă regăsesc. Știți și voi, ne adunăm din locurile pe unde ne-am risipit, unde am uitat cîte ceva.

Castelele pentru mine nu sînt simple construcții impresionante, prilej de mîndrie istorică. Sînt locuri care spun ceva important despre noi, pentru că acolo s-a concentrat ura și puterea, iar ruinele de piatră sînt ca oamenii părăsiți, niște supraviețuitori.

Citește mai departe!

Afaceri politice și calcule greșite. Toată lumea speră la prea mult

Președintele și PDL speră să recîștige atîta electorat încît să conteze pentru o viitoare coaliție la putere. S-ar putea să spere prea mult.

După cît s-a erodat PDL, dacă demarează și proiectul Roșia Montană, puterea portocalie riscă să piardă și Transilvania, singura provincie bazin electoral pentru ei. Trendul pe care-l crease președintele și echipa lui era de conservare a resurselor, de chibzuire a veniturilor iar vînzarea aurului din Munții Apuseni în condiții păguboase pentru statul român contrazice această imagine.

Citește mai departe!

Partidul Ardelenilor este la putere, dar scade în sondaje

Sînt momente în istorie cînd jocul cu cuvintele de sticlă nu doar că este un lux, dar este și periculos. Cînd am aflat că s-a lansat Partidul Ardelenilor, m-am gîndit că e o glumă a cuiva care se plictisește.

Noi credeam că acest partid există deja, este la guvernare, a fost acolo de fiecare dată, iar acum tocmai scade vertiginos în sondaje. A ajuns la 12% [*].

Impresiunea aceasta se întemeiază pe un adevăr istoric și pe cîteva dovezi clare: Emil Boc, Victor Ciorbea, Theodor Atanasiu, Vasile Blaga, Mihail Hărdău, Decebal Traian Remeș, Constantin Niță, Nelu Botiș, Valeriu Tabără și toți miniștrii UDMR. Să ne mai aducem aminte?

Nu, mai bine nu, că stricăm Citește în continuare „Partidul Ardelenilor este la putere, dar scade în sondaje”

Descentralizarea sună întotdeauna de două ori

Aş putea spune că sunt o olteancă neaclimatizată în Ardeal. Şi astăzi, când apele inundă Oltenia mea, mie mi se udă pantofii. Sufletul meu îi încape pe toţi fraţii de dincolo de munţi, arşi de soare, desculţi şi mai bătrâni decât restul lumii. Un gând îmi este tot timpul la ei. La sărăcia, la ce au făcut şi ce nu pot face, la ce aşteaptă şi la ce primesc ei de la vremurile pe care sunt nevoiţi să le trăiască, la fel ca toţi românii. Poate doar pe Mischie l-am urât pentru cât rău a făcut el „ţării” pe care a condus-o.

Trăiesc aici şi acolo, tocmai de aceea, pot înţelege mai bine decât alţii ce se întâmplă cu sufletul românului atunci când vine vorba de o reîmpărţire a ţării, fie administrativ financiară, pe regiuni de dezvoltare fie în regiuni istorice. Am acest „privilegiu” de a trăi cu inima ruptă în două, dar şi pe acela de a şti ce-i separă şi ce-i uneşte pe românii de dincolo şi de dincoace de Carpaţi. În fond, chestiunea descentralizării are două componente serioase: mentalitatea şi sistemul. La noi, mentalitatea susţine sistemul şi sistemul menţine mentalitatea. Faptul că „victimele” sistemului centralist sunt şi primele adversare ale descentralizării are o explicaţie banală: oamenilor săraci le este teamă de singurătate.

Şi eu m-am săturat de România. M-am săturat de o Românie a prostiei, a incompetenţei, a hoţiei, a minciunii. Dar nici nu vreau, în locul ei, o Românie Citește în continuare „Descentralizarea sună întotdeauna de două ori”