După meciuri îi cereau bani să mergă la bufetul de la benzinărie, să-şi ia hamburgeri şi cico. Ăsta era cheful lor. Nu le dădea tot timpul că nu avea. Ei erau aşa, mai săraci, şi tot sperau că vor ajunge să câştige şi să mânînce în oraş într-o bună zi! N-au mai ajuns. Şi pe patronul lor l-au umflat într-o zi, făcuse şi el ceva matrapazlâcuri cu nişte bani, l-au prins cu ei într-o pungă de-un leu şi gata. Apoi s-au împrăştiat ca vrăbiile, care-ncotro.

Am înţeles, deşi n-aş fi vrut să o fac, că lumea fotbalului, ca şi-a sportului în general, se împarte între sătui şi flămânzi. Primitiv sistem, dacă sistem îi putem spune. Sistemul fiind o chestie mai elaborată, cu recompense pe fiecare nivel, nu doar la capăt. Noi avem în sport, tipul de feudă cu sătui la un capăt şi muuuulţi flămânzi la celălat. Câmpul cu sclavi e mare, pe fiecare teren de sport transpiră cineva. Feudalul, stăpânul inelelor, aşteaptă la capătul de sus să vină flămânzii la ei, să fugă după minge până când ajung singuri la „nivelul” ultim, nivelul lui! Abia atunci îşi va arunca o privire spre ei: ăsta, ăsta, ăla, să vină la masă! Şi-ncepe trocăreala cu bani. Îi face să-i lingă din palmă.

Până să ajungă copilul teribil un fotbalist sau un atlet sau orice, Bossul nu face nimic, nu e nevoie. Lucrează foamea pentru el. El doar se uită, râde şi-i aşteptă. Seara flutură banii la televizor şi toţi hămeşiţii, naivii pământului sar să rupă mingea ca să ajungă la Marele Patron De Club. La Boss. Să ajungă în cărţi. Iar cărţile le fac baştanii, ăia care strecoară printre degete “jdemilioane”. Ei trăiesc în paradis, ei sunt paradisul.

Citește mai departe!