Am stat de vorbă cu Anca în șopronul unei ceainării, o raritate în mediul rural de la noi, încercând să aflăm cum a reușit să reînvie satul.
Anca dă viață unui sat din Transilvania de mai bine de douăzeci de ani. Atunci când aproape toți plecau, ea a rămas. Ba mai mult, l-a adus cu ea și pe francezul Charlie, care venise în România cu o bursă Erasmus, când ea era studentă la Sibiu.
Au hotărât să rămână în satul ei natal, pentru că „locul acesta avea mai mare nevoie de ei decât oricare altul”.
În continuare, un reportaj scris în urmă cu mai bine de 12 ani, avându-i ca protagoniști pe actualul Rege Charles al III-lea, Hans Schaas din Richiș și, bineînțeles, Anca și Charlie!
E vară. La buletinul meteo de dimineață, crainicul a anunțat, cum o face zilnic, că temperaturile vor fi ridicate și „aerul irespirabil”.
Sofia s-a uitat pe cer, de la fereastra căminului pentru vârstnici din Fișer a văzut cum cinci zile la rând cerul a rămas ca sticla.
„Rar să nu vezi un nor pe cerul nostru atâtea zile la rând !”, îmi spune în timp ce străbatem satele din Țara Ovăzului „Dacă nu ploua acum două zile, mureau și paserile cerului de sete! Acum, bine că a dat iarba, au și vitele ce mânca.”
Pe sub fereastra ei trece în fiecare dimineață turma de vite. Iese s-o vadă de fiecare dată. Erau 40 dar, proprietarul a dat zece dintre ele la tăiat. Privește dealurile, pâlcurile de pădure rămase în picioare.
„Noi, aici, mai avem pădure că strămoșii noștri s-au îngrijit să nu taie de tot și să planteze. Când eram copii ne duceam cu părinții la plantat. Tata lua puieții, făcea gropițele și noi puneam copăcelul acolo și trăgeam pământ. Fiecare aveam pomi și în grădină și la poartă.
Nu era sat fără pomi. Vedeți perii de la porți? Sunt puși de pe vremea sașilor. La noi toți aveam.
„La poarta casei părintești, eu cu tata am pus părul care e și acum. Mulți i-au tăiat, dar mă bucur când mai văd că au rămas. Pomul îți dă să mănânci, îți ține umbră și aer, oxigen.”
La umbra arborilor de pe lângă bisericile fortificate sașii petrec pentru că în august, în fiecare miez de vară, ei vin la Festivalul Săptămâna Haferland.
Sofia
Sofia Folberth s-a născut la Criț, în 1922, de Petru și Pavel. Anul acesta a împlinit 102 ani. A învățat la școala din sat, șapte clase obligatorii plus un an de religie. Școala lor era singura clădire cu etaj la vremea când a fost ridicată. La școală învățau greacă, latină, germană, română.
Elevii școlii din Criț aveau, acum o sută de ani, sală de muzică și instrumente, nici la grădiniță nu erau primiți dacă nu știau să cânte la un instrument.
În curtea școlii aveau un coș de baschet, popicărie, o bară de gimnastică, o scară suedeză pentru gimnastică și un teren de fotbal. Aveau pepinieră și luau lecții de horticultură. Niciun elev nu termina școala fără să știe să planteze, să altoiască și să îngrijească pomii, plantele, câmpurile. Aveau și bibliotecă.
În 1870, la inaugurarea noii clădiri cu etaj a școlii, preotul Schuster a ținut o cuvântare în care spunea ce-și dorește pentru școala lor, necesarul de materiale didactice, lucruri care nu se găseau oriunde la vremea aceea.
Cuvântarea a ajuns în ziare din Germania, Ungaria, Austria și s-au pomenit că primesc o Enciclopedie din partea unei tipografii, o hartă a Europei și un glob pământesc din partea Ministerului Culturii din Ungaria, o carte de Anatomie din Germania și multe caiete de la binevoitori din toată Europa. Depănăm amintiri și ne îndreptăm spre un eveniment mai puțin obișnuit.
Lecția de astronomie se ține azi
Ajungem în Saschiz, iar Sofia zărește clădirea în fața căreia oprim: „Au renovat Școala germană! Ce frumos au făcut-o! Ja, jaaa!”
Intrăm în fosta școală în care învățătorul i-a adus cândva în vizită. Își amintește scările, sălile, dar și ruina în care se afla școala până de curând.
Trecem pragul unei săli de conferințe de la etaj. Pe tabla din față e proiectat Pământul luminat pe jumătate de Soare.
Lângă laptopul ei, în picioare, Sylvia Ekström, profesoară de astronomie sosită de la Universitatea din Geneva, Elveția, explică auditoriului cum se mișcă planetele în Univers, ce sunt Perseidele și cum putem călători în Cosmos.
A venit la invitația unor tineri de aici și, împreună cu Asociația Yoyo din Saschiz, vor să le arate copiilor și părinților lor cum se văd planetele, universul, și mai ales Perseidele, care vor fi atracția nopților de august.
Sofia Folberth se oprește în prag și se uită pe tablă, la tânăra profesoară, la laptopul de pe masă și la sala în care plutește miros de pardoseală proaspăt lăcuită.
„Ioi, ce bucurie îmi faceți! Nici nu știți de când mă gândesc la lucrurile astea și vreau să vorbesc despre ele!”
Steaua Sofiei
Se așează în scaun și începe dialogul cu tânăra profesoară de astronomie. Charlie traduce.
„La școală aveam o cutie de lemn, cu capac și o gaură în ea. Învățătorul ne spunea să punem ce întrebări vrem, anonime, și să le lăsăm în cutia aia”, începe Sofia Folbert povestea amorului ei cu universul.
„Iar sâmbăta, când aveam ora de bibliotecă, el răspundea la întrebări fără să spună numele copilului, ca să nu râdă careva. Puteai să întrebi și ceva ce altcumva îți era rușine. Eu am pus întrebarea: «De unde ia luna lumină noaptea, când soare nu mai e?»” Învățătorul și-a dat seama că întrebarea era a Sofiei și a vrut să știe ce ar vrea ea să facă în viață. „I-am spus că vreau să număr stelele. Și cum vrei să faci asta, că sunt multe, mi-a zis. Păi fac așa un pătrat și număr în seara asta câte sunt în el și mâine seară fac alt pătrat și număr câte sunt acolo. Dar învățătorul a zis: Păi stelele se mișcă, nu le poți ține în pătrate!”
Sofia Folberth nu a ajuns să numere stelele. Nu a devenit profesor sau astronom.
A urmat războiul, iubitul ei a murit, ea a fost în lagăr. A venit comunismul și a lucrat la CAP și la drumuri, și la pădure, ca să-și poată crește singură fetița. Dar pasiunea ei pentru știința universului a rămas. Ani la rând a urmărit emisiuni de știință în limba germană și, astăzi, la căminul pentru vârstnici, ascultă la radio tot ce e legat de schimbările climatice, de mișcarea planetelor sau de viața pe pământ.
Sylvia îi explică rotația Lunii în jurul Pământului, învârtindu-se în jurul lui Charlie și privind spre Sofia-Soarele.
„Am auzit că axa Pământului s-ar fi înclinat mai tare și Pământul e mai aproape de Soare și de aici vine căldura de acum. E adevărat?”, întreabă ea.
Profesoara spune că nu, și Charlie – tânărul francez stabilit în Saschiz – îi traduce: „Dacă ar fi așa, iarna ar fi mai frig decât altădată, ori iarna e tot mai cald. Deci, nu de aici vine încălzirea globală!” Și lecția de astronomie continuă cu explicații despre traiectoria planetelor în jurul Soarelui, despre planetele gazoase – „nu sunt îndesate, de aia nu putem să aterizăm pe ele”, pricepe Sofia – despre ce sunt perseidele și cum se nasc stelele, despre cum am putea călători în Cosmos.
În seara aceasta, între Charlie venit din Franța, Sofia născută în Criț și stabilită o vreme în Germania, întoarsă în satul natal aproape de biserica și cimitirul lor, între profesoara din Elveția, colegul ei George Meiu, antropolog la Basel, devenit locuitor în Criț, Rafael de la Universitatea Chicago și Florentina și Anca Călugăr Dalmasso rămase în Saschiz să lupte în fiecare zi pentru satul lor, se așterne tihna unei lungi povești despre univers și prietenie.
„Eu am o stea a mea”, spune Sofia, înainte să plece. „E din Orion. Luminează din noiembrie până în aprilie. Eu zic că orice om ar trebui să aibă o stea a lui! A voastră care e?”
„Am fost foarte impresionată de doamna Sofia! Nu mă așteptam! Nu am mai avut niciodată pe cineva de vârsta dumneaei interesat de ce fac eu!” dr. Sylvia Ekström, cercetător științific în astrofizică la Universitatea din Geneva, Elveția
„Ne-am pregătit, credeam noi, pentru toate categoriile de vârstă cu prelegerile de astrofizică, dar nu ne-am așteptat nici-o secundă să o avem ca oaspete și in audiență pe doamna Sofia Floberth, din Crit, la ai ei 102 ani!”, a spus Anca Călugăr, de la Asociația Yoyo, organizatoarea conferinței „Zbor de noapte”, a evenimentului pentru copii și adulți „Noaptea Stelelor”, din 10-11 august la Saschiz și Cloașterf.
„Dacă la 102 ani consideri că mai ai ce învăța în fiecare zi, dacă mai ai întrebări la care cauți răspunsuri –cum a întrebat, de exemplu, dacă e adevărată sau falsă teoria cu axa Pământului și legătura cu valurile de căldură – apropo, răspunsul a fost că nu există –, dacă mai ai la 102 ani gândire critică și vrei să verifici informații, teorii, atunci mintea e sănătoasă”, a conchis ea.
Poate cel mai mare păcat al unui popor este să aibă date naturale, să aibă resurse și să nu fie capabil să le folosească pentru a trăi bine. Este cazul României, știm asta. Și, la scară mai mică, situația se regăsește în multe localități. Este și cazul Clujului, al centrului Transilvaniei, unde, spre deosebire de zona Târnavelor, lucrurile merg greoi, fără rezultate notabile.
Am fost recent la Viscri, la Saschiz, la Praid, la Sibiu. Lumea turismului acolo este mult mai vie, mai bogată. Sunt locuri unde ai impresia că nu ești în România, atât de frumos arată. Și când spunem că te simți ca „în altă parte”, vrem să sugerăm faptul că nu credeam că suntem capabili, că avem cu ce, că avem potențial. Iar acesta este, poate, explicația lipsei noastre de reușită pe ansamblu, micile insule de succes pierzându-se în neantul mediocrității. Nu avem încredere în ce suntem și nu prețuim destul ce avem.
Poate că singurul om de pe pămîntul acesta care s-a dat jos din pat, gratis, pentru România, a fost Prințul Charles. El, săracul, a înțeles ce noi n-am reușit, a văzut în pădurile, cîmpurile și ogrăzile țăranilor ce noi nu vedeam, a intuit comorile pe care stăm ca fleții și ni le-a arătat nouă și lumii întregi, fără ca pentru asta să ceară ceva, să primească ceva sau să aibă un cîștig de aici.
Cum noi sîntem, însă, însetați de speranță, am proiectat rapid dorințele noastre într-un scenariu fabulos, în care prințul Angliei nu doar că vine și o trezește pe Albă ca Zăpada, dar o și cere de nevastă. Rămâne astfel Regele României și trăiesc fericiți pînă la adînci bătrîneți.
Sătenii din Transilvania care-l așteptă în fiecare an ”tot în luna mai”, așa cum spune Sara în filmul de mai jos, au propria lor relație cu prințul, care nu e una imaginară.
Bună dimineața, într-o zi neobișnuită, de început de primăvară.
Gazetino vă dăruiește astăzi un mărțișor special, este un filmuleț pe care l-am făcut înainte de căderea zăpezilor, în satele din Transilvania. O poveste despre cum s-a trezit la viață o lume pe care n-ai fi zis că o mai poate salva ceva.
Dar s-a ridicat datorită unor femei grozave, a unor bărbați puternici și a unor rădăcini care vorbeau pe sub pămînt, dintr-un capăt în altul al continentului. Ele au păstrat seva din care se hrănește azi viața. Ca rădăcinile de spini din care însetații deșertului sug un strop de apă. Veți vedea cum s-au agățat oamenii de fibra lor și s-au salvat.
De cînd n-am mai fost la Saschiz, Anca și francezul Charlie au făcut nuntă, s-au căsătorit într-o vară, în august, o lună numai bună pentru nunți. Pensiunea Casa de pe Deal le merge bine, iar afacerea cu dulceață, la fel. Acum au o linie nouă de dulceață, ceva inventat de ei și unic în România. Fac dulceață de lapte!
Vă dați seama, ce tare, „Lapte și miere” la borcan!
Am primit vești de la ei că sînt bine și mai mult decît atît, în weekend au avut musafiri. A venit pe la ei, pe la Saschiz, Prințul Charles din Anglia. Omul și-a găsit rude prin Carpați, are o casă la Viscri și e amic al oamenilor de pe Tîrnave. De cîțiva ani se tot vizitează cu ei, pe unii i-a invitat la nunta băiatului lui, sînt ca neamurile, apropiați. Stă de vorbă cu ei, îi sfătuiește, beau pălică și mănîncă brînză, încearcă dulceața și mai povestesc ce li s-a mai întîmplat între timp. Citește în continuare „La noi, la țară, vine-un Prinț. Corespondență din Saschiz”→
Dupa 700 de ani, au venit din nou, s-au asezat toti la o masa, in jur de 400 de sasi. Georg, Anneliese, Hedda, Michael, Johann , vecinii si rudele lor, duminica la prinz mestecau piinea calda de acasa si o inghiteau cu ginduri cu tot. S-au intors din Germania ca sa mai stea citeva zile impreuna. Au fost la slujba de la biserica, de dimineata, apoi la cimitir. La prinz,cind s-au asezat la masa, barbatilor sasi nu li se zvintasera lacrimile din ochi.
„Sa ma iertati, rar veti vedea barbat plingind, dar si mai rar un sas lacrimind. Dar azi nu m-am mai putut retine”, se scuza cu demnitate sasul Dorner. „Vedeti casa de linga Primarie? E a mea. Va place?” Casa e in paragina. Un colt din acoperisul surii nu mai are tigle, vezi dincolo de zare prin el. Stau chiriasii Primariei acolo.
Ai lui Dorner au construit-o cu aproape 300 de ani in urma, ultima data au renovat-o cind el era inca acasa. Acum se uita cu minie la ea. Daca intoarce privirea pe partea cealalta a drumului, in piept il impunge alta durere. „Uitati-va la ea, o vedeti? Scoala, o vedeti? Acolo am invatat eu carte! Daca vin turistii si se uita la ea, ce zic, ce e aici, sintem in Irak, a fost razboi?? Ce se intimpla, oameni buni? Si voi ati plecat?” Citește în continuare „Sasii din Saschiz s-au intors sa planga putin: „Ce se intimpla, oameni buni? Si voi ati plecat?””→
Gazetino 