România lui Schlattner

Schlattner1

Preot lutheran şi scriitor sas, Eginald Schlattner trăieşte alături de alţi cinci „saşi de înmormântat” la Roşia, lângă Sibiu. Satul este locuit în mare parte de rromi, dar care la recensământ s-au declarat români. Schlattner a făcut închisoare politică în anii 50 şi a fost acuzat că şi-ar fi trădat colegii. După 1990 nu a plecat odată cu familia lui şi celalţi 1200 de saşi, în Germania.

A rămas şi a început să le scrie. A scris la masa lui din casa parohială, un fel de sanctuar pentru istoria saşilor transilvăneni, în mijlocul viermuielii de tranziţie, trei romane. „Cocoșul decapitat”, publicat în Austria și distribuit în întregul spațiu germanofon, un succes. A fost reeditat și tradus în opt limbi, iar ulterior, adaptat pentru cinematografie.

În al doilea roman al său, „Mănușile roșii”, Schlattner descrie cu ton critic rolul său și trădarea la procesul politic de la Brașov, este un comentariu plin de profunzime, și poate de aceea atât de controversat, al ororilor ultimului veac.

În a treia carte a sa, „Das Klavier im Nebel” (Pianul din ceață), Schlattner ne spune povestea de dragoste dintre un sas și o româncă. În prezent se lucrează la traducerea cărții.

De fapt, cărţile lui sunt trei „scrisori” mai lungi către lume, către cei pe care îi iubeşte.

Acum, satul lui reînvaţă să trăiască, Eginald învaţă să îl ajute, iar lumea învaţă de la ei cum se poate reinventa. Acolo unde Europa nu a găsit o soluție, sasul din Roșia aplică deja planul. Eginald şi România traversează împreună purgatoriul istoriei.

Citește tot articolul!

Afaceri cu energie. Și un conte pierdut

Hidrocentrala

Într-o zi de luni, între orele 12 și 15, s-au vândut toate cele 14 microhidrocentrale scoase la licitație de statul român, din patru județe ardelene: Cluj, Bihor, Bistrița și Sălaj. Hidroelectrica a dat un comunicat entuziast: a luat 10,599 milioane de euro pe ele, 750 de mii de euro bucata. Presa a criticat însă afacerea proastă: investitorul îşi va recupera banii din energia vândută și din certificatele verzi, 300 de mii de euro pe an, în doar doi ani, în timp ce, în Uniunea Europeană, termenul mediu de recuperare a unei investiţii în energie este de 15 ani.

Citește mai departe!

Darul de weekend de la Gazetino. Cu mult dor

https://www.youtube.com/watch?v=KB66m8GToJw

Vă mărturisesc, am avut o săptămână cumplită. Dar așa sunt oamenii, complicați și sunt mai frumoși așa complicați. După ce ne iubim și ne urâm ca tâmpiții, descoperim ce frumos e, că suntem pe aici și suntem împreună.

… mi-e dor deja să pornesc pe drumuri, să fac reportaje… de unde mă întorc de fiecare dată cu drag la ai mei în redacție, să le spun ce-am mai găsit în încâlcitura asta de sub ceresc!

Cred că am acumulat și eu ceva, nu bani că la asta sunt o catastrofă!, dar am acum multă putere de a iubi!

Și spun cu serioziozitate: doar ea face lucrurile să funcționeze. Toate celelalte sunt povești.

Muzica pe care v-o dăruiesc e cea pe care o ascult în mașină, când merg pe drumuri să caut oameni și poveștile lor. Ea mă duce înainte.

P.S.: Videoclipul e groaznic, scuze, dar n-a fost altul la Bastille, nu vă uitați la el

E vară fraţilor, e vară!

fermier 1

L-am găsit când căutam cai verzi pe pereţi, am să vă povestesc şi despre ei. Sunt nişte chestii care vor invada România pentru că prostia nu are limite.

Despre el vroiam să vă spun altceva. Are 33 e ani şi 1100 de hectare. Lanuri aurite îl înconjoară din toate părţile. Pământul îl seamănă singur. Ca să facă treabă bună şi grâul să răsară cum trebuie.

E harnic şi uşor timid. Se uită cu curaj numai la lanul lui aurit. Dar ştie, ştie de ce şi cum e bine să-ţi tăieşti viaţa.

În Transilvania Reporter de luni, toată povestea.

Acasă

hurezani-ultimele-111

Ai ce-ţi doreşti, asta cred azi. Lumea mea imperfectă să rămână aşa.

La Hurezani e toamnă. Pisicile s-au înmulţit, lămâiul e plin de lămâi (are chiar vârsta mea!), Supersonda din sat grohăie când o apucă, dar încă nu scoate nimic, vinul a ieşit dulce, găinile au scăpat netăiate, mama e tot mai bine, iar Vlad creşte frumos.

Vezi fotografiile și ce-o mai fi!

Curte Constituțională internațională

Ultima frontieră și anume, Curtea Constituțională la care ne uitămm toți cu speranță e și ea o instituție precară, cu vulnerabilități enorme legate de biografia judecătorilor, de prieteniile și dependențele lor politice. La asta se adaugă presiunile din media aparținînd politicienilor, presiunile străzii și ale unor pensionari manipulabili, cîteva cete de amețiți care-i cer curții decizia dragă lor.

Cît de tare poate fi o Curte Constituțională într-o țară ca a noastră?

După ce-am văzut că n-a fost în stare să ia o decizie privind faptele președintelui, dacă a încălcat Traian Băsescu sau nu Constituția și după ce a dat bir cu fugiții în concediu după referendum, îmi vine greu să cred că va lua o decizie tranșantă astăzi sau altcîndva.

Probabil că va pasa responsabilitatea altei instituții, așa cum a procedat și cu listele electorale cînd a trimis ministerele la lucru. E posibil ca și acum să se încurce în ițele validării-invalidării.

Dar, ca să construiești ceva solid trebuie să începi de pe pămînt ferm, de la certitudini.

Aș îndrăzni să spun că acum avem nevoie de o ruptură totală și că, pentru acest moment, un fel de 1866, avem nevoie de o curte de arbitraj internațională.

Ar fi imposibil să cerem așa ceva? Doar pentru această chestiune: 9 trimiși speciali ai UE care să tranșeze problema. Se poate face într-o săptămînă!

Poveste de weekend. Ziduri din cuvinte

Ni se întîmplă, prea des în vremurile astea, să tragem ușa după noi. Zbang! Cu putere: zbang! Să se cutremure trecutul de hotărîrea noastră, de furia noastră, de puterea noastră! În urmă rămîne doar tăcerea. Apoi construim ziduri între noi și ei, ziduri de cuvinte clădite temeinic în capul nostru. Fraze puternice, motivații gata fabricate, care ne dau dreptate, ne protejează, ne apără, ne dau un sentiment bun, că sîntem adăpostiți la umbra lor. Nu mai există dacă.

Citește în continuare „Poveste de weekend. Ziduri din cuvinte”