În 2001, Adrian Năstase face „cadou” unui senator PSD un oraş întreg: Băile Herculane. Nu e un oraş oarecare, a fost cea mai importantă staţiune balneară din Europa. La zece ani mai târziu, vechea staţiune este o ruină prin care umblă căutătorii de aur, stafiile şi câinii vagabonzi. Din când în când se organizează licitaţii pentru executarea silită a fostului senator PSD Iosif Armaş. Licitaţii fără succes. Iar datoriile societăţii la bancă se îndoiesc, se întreiesc. Turismul la Herculane scade cu fiecare an. Anul acesta, cu încă 30%.

Cea mai mare parte a clădirilor vechi din staţiunea Herculane este o ruină. De unele s-au atins nişte întreprinzători grăbiţi care au aplicat termopane în zidurile romane, dar aici s-a oprit investiţia lor. Uşile de plexiglas sunt încuiate şi prăfuite. Pentru nişte băi romane, trebuie mai mult decât un termopan înfipt cu spumă. De pe soclul lui, Hercule cel care a omorât un balaur ca să lase locul cu ape să trăiască, se uită peste clădiri, şi-l înţelegi. Dacă baţi cu piciorul staţiunea, la sfârşitul călătoriei nu te dor picioarele, te doare sufletul.

Despre alţii şi despre noi

Construită de împăratul Traian în anul 102, Herculane devine destinaţia de vacanţă a aristocraţiei romane, iar vestea că aici se găsesc ape cu puteri miraculoase se împrăştie în tot imperiul. Şi astăzi se văd mărturii ale construcţiilor romane. Inscripţiile ce atestau aşezerea antică se află într-un muzeu din Viena. Pentru că în secolul 18, administraţia Imperiului Austriac reface staţiunea, ridicând clădiri baroce de o frumuseţe rară, reface poduri şi viaducte, construieşte şi o capelă catolică. De data aceasta, staţiunea devine preferata aristocraţiei europeane şi cunoaşte un maxim de înflorire. Împăraţii Austriei Frantz Iosef, Maria Tereza sau împărăteasa Elisabeta au vilele lor şi-şi petrec verile aici.

Nici războaiele şi nici comunismul nu au reuşit să distrugă staţiunea. A reuşit însă, la începutul anilor 2000, un senator prieten cu Adrian Năstase, să pună mâna pe ce construiseră timp de 2000 de ani, două mari imperii şi o legendă mitică. Era locul descoperit de Hercule în drumul cu argonauţii săi, pe Dunăre în sus, în căutarea Lânii de aur.

Acum, este locul marcat de paragină, unde un oarecare Iosif Armaş a măturat 2000 de ani de istorie lăsând să se vadă prin găurile goale ale ferestrelor, printre arbuştii crescuţi pe ziduri, neputinţa, nevoinţa şi neisprăvenia românească.

Poate mai mult decât oriunde, la Herculane se vede incapacitatea noastră de a păstra şi folosi moştenirea unui trecut care a picat ca o pleaşcă peste noi. Cu atât mai puţin de a crea, de a construi, de a face ceva din nimic.

Femeia cu cântarul şi femeia în alb

În faţa celei mai spectaculoase clădiri, a hotelului Decebal din centrul staţiunii, pe o bancuţă, la umbra castanilor, o femeie cu un cântar poate fi văzută zilnic. E meseria ei, cântăreşte. Doamna Paraschiva a ieşit prima dată, cu cântarul în mijlocul străzii, acum 20 de ani, când a trebuit să mai facă un ban peste pensia de boală pe care o are. 230 de lei lunar. De atunci, în fiecare zi însorită dintre crestele Munţilor Cernei, femeia este la loc fix, în faţa hotelului Decebal. A văzut cum s-a aşezat pe obrazul clădirii degradarea. A văzut în fiecare zi, cum a suferit şi a murit, un lucru frumos.

„Era plin de oameni, forfotea vara de atâţia domni şi doamne cu copii, cei mai mari ai ţării, din toată lumea, nu doar de la noi. Până pe la începutul anilor 90 au tot venit. Apoi, încet, încet, clădirile s-au ruinat. Le-a luat unul Armaş, senator, a zis că face şi drege. Nu a făcut nimic, ba le-a mai şi pasat de colo colo. Acum sunt iar la vânzare. Bietele clădiri, îşi tot caută stăpân”, povesteşte doamna Paraschiva de lângă cântar. Un leu, atât cere ca să te cântăreşti.

Între doi clienţi, se întoarce spre mine şi spune: „Într-o dimineaţă, ce credeţi, l-am găsit fără patru lacre brodate, acelea, din fier, din cele pe care le vedeţi la terase. Am chemat poliţia, le-au căutat. Au găsit trei dintre ele la nişte hoţi de fier vechi, dar una n-a mai fost de găsit. E lipsă. L-au tot purecat tot felul de neisprăviţi. Se dusese vestea că aici, sub hotel e îngropată comoara romanilor, ba chiar şi a dacilor. O grămadă de aur. Intrau seara cu lanternele, căutau şi dacă nu găseau, luau ce le era la îndemână. Până când, a apărut zvonul că unora le-a ieşit în capul scărilor, o fantomă. O femeie în alb. O, am zis dimineaţa când am venit cu cântarul, ce bine a făcut, draga de ea, parcă eu am învăţat-o! Şi acum e un schelet de câine spânzurat de o grindă. Tot ca să le taie pofta de scormonit după aur. Ei nu se întrebau, de ce ar fi îngropat romanii o comoară sub clădirea nostră? Dacă strângeau aur, îl duceau cu ei, în imperiu, îl făceau bani, bijuterii, poleiau biserici. Dar să-l îngroape la noi, e o prostie!”

Femeia vorbeşte şi cântăreşte. A mai făcut doi lei între timp.

„Dacă n-aş fi şchioapă aş pleca. Să văd cu ochii mei cum arată ţara ălora care au făcut minunile astea de clădiri. Să văd ce am pierdut când au plecat ei.”

UPDATE: Ministrul Dezvoltării Regionale şi Turismului, Elena Udrea, a declarat, miercuri, [15 septembrie 2010 – nota mea] la Alba Iulia, că în „cazul Băile Herculane”, soluţia ar fi exproprierea pentru utilitate publică, propunere prezentată şi în Parlament, iar în rest, instituţiile abilitate ar trebui să-şi facă datoria faţă de ceea ce s-a întâmplat în privatizarea din această staţiune.