Aş putea spune că sunt o olteancă neaclimatizată în Ardeal. Şi astăzi, când apele inundă Oltenia mea, mie mi se udă pantofii. Sufletul meu îi încape pe toţi fraţii de dincolo de munţi, arşi de soare, desculţi şi mai bătrâni decât restul lumii. Un gând îmi este tot timpul la ei. La sărăcia, la ce au făcut şi ce nu pot face, la ce aşteaptă şi la ce primesc ei de la vremurile pe care sunt nevoiţi să le trăiască, la fel ca toţi românii. Poate doar pe Mischie l-am urât pentru cât rău a făcut el „ţării” pe care a condus-o.

Trăiesc aici şi acolo, tocmai de aceea, pot înţelege mai bine decât alţii ce se întâmplă cu sufletul românului atunci când vine vorba de o reîmpărţire a ţării, fie administrativ financiară, pe regiuni de dezvoltare fie în regiuni istorice. Am acest „privilegiu” de a trăi cu inima ruptă în două, dar şi pe acela de a şti ce-i separă şi ce-i uneşte pe românii de dincolo şi de dincoace de Carpaţi. În fond, chestiunea descentralizării are două componente serioase: mentalitatea şi sistemul. La noi, mentalitatea susţine sistemul şi sistemul menţine mentalitatea. Faptul că „victimele” sistemului centralist sunt şi primele adversare ale descentralizării are o explicaţie banală: oamenilor săraci le este teamă de singurătate.

Şi eu m-am săturat de România. M-am săturat de o Românie a prostiei, a incompetenţei, a hoţiei, a minciunii. Dar nici nu vreau, în locul ei, o Românie Citește în continuare „Descentralizarea sună întotdeauna de două ori” →