Duminică a avut loc la Cluj, în premieră, o piață de schimb de semințe organizată de Eco Ruralis și Asociația Română de Permacultura: Piața Semințelor Libere. Au venit tineri, dar nu numai, din toate părțile, au adus semințe de la bunici și au luat alte semințe, de la alți bunici, din alte gospodării. În principiu,aceste semințe ar trebui să fie de la cei care practică agricultura tradițională și nu folosesc semințe modificate genetic.
Însă, problema cu aceste semințe tradiționale este că ele sunt pe cale de dispariție. Cât de gravă este situația am înțeles într-o după amiază acum doi ani când l-am vizitat pe Attila Zocs, președintele organizației Eco Ruralis, la sediul lor, undeva în spatele magazinului Sora. Stătea acolo cu o colegă și puneau ultimele semințe de la bunicii lor în niște borcănele cât degetarul. 55 de semințe de ceapă de Gherla mai reușise Attila să găsească la bunica lui și le punea cu grijă în borcănel, lipea apoi o etichetă. Avea un fel de bibliotecă cu astfel de gheomotoace în sticlă, toată zestrea genetică a culturilor din partea asta de lume. Celelate semințe din comerț, îmi explica Attila, sunt denaturate, tratate, contaminate, modificate. Legumele nu vor mai putea fi niciodată aceleași dacă nu salvăm măcar câteva plante care să fie așa cum le-a lăsat Dumnezeu. Iar biroul minuscul al copiiilor de la Eco Ruralis pare o Arcă a lui Noe în mijlocul orașului. Attila nu are mai mult de 30 de ani.
Pe Florin l-am cunoscut când se întorsese din Statele Unite, după o experiență nefericită la Bursă, unde a pierdut mult. E absolvent de științe economice dar și student la Științe Agricole. A lăsat marile metropole și mirajul banilor, a închiriat un teren la marginea Clujului și face permacultură. Pare un concept nou dar e și vechi în același timp, un fel de agricultură care îmbină grija față de om cu cea față de natură, asigură eternitatea.
Ei sunt doar câteva „semințe” pe care o mână nevăzută le-a aruncat pe fața pământului și din care a răsărit speranța. Deși au fost crescuți pe asfaltul străzilor de oraș, copii ai televizorului, ai internetului, ai căilor considerate fără întoarcere!…
Neîndrumați de părinți, pentru că ei au fugit cândva de sat, crescuți în fața blocului, cu cheile la gât, copiii de asfalt ne surprind, ei se întorc primii „acasă”. Fac organizații, asociații, caută pământ, cultivă legume, descoperă o anume agricultură, una adevărată, înteligentă, noi forme și mijloace de a modela forța pământului. Îmbracă iile bunicelor, fac din ele opere de fashion Art, caută mâncarea fără aditivi, circulă cu bicicletele și se mută la sate. Își fac case din paie, își învață copiii să trăiască în preajma animalelor, scriu cărți despre asta. Iar întorsătura neașteptată pe care o iau lucrurile mi se pare a fi o frumoasă Lebădă neagră.
Teoria Lebedei negre îi aparține unui autor de mare succes, Nicholas Taleb și este un fel de avertisment asupra surprizelor. Oamenii, în general, cred că viața merge mai departe cum a fost și până atunci. Adică, de regulă, da, lebedele sunt albe! Însă, câteodată, spune Taleb, apare Lebăda neagră. Neprevăzutul. Așa cum au fost războaiele mondiale, așa cum a fost criza din 2008. Lebedele negre sunt adesea neplăcute, dar pot fi și Lebede negre pozitive. (O astfel de Lebădă neagră a fost computerul.) Ele se produc mai lent, construcția este mai grea și mai anevoioasă decât distrugerea, dar sunt acele surprize plăcute care salvează speranța. Salvează lumea, fără măcar ca ea să-și dea seama.
(Articol publicat pe http://www.transilvaniareporter.ro)
Gazetino 