Deși jos e vară bine, sus la Râșca, la munte, ea n-a ajuns încă. Frigul te învăluie din toate părțile, ca un hoț, nu știi de unde vine. Peste palele de vânt, cerul aruncă din când în când și-o ploaie rece.
Poștașul vine îmbrăcat cu o cămașă albastră cu mâneci scurte pe care scrie cu ață roșie: Poșta Română. Are o geantă de piele căpătată de la un fost coleg, iar pantofii scâlciați din picioare sunt ai lui: Poșta nu i-a mai dat o pereche de încălțări de 6-7 ani.
S-a îmbrăcat adecvat pentru întîlnirea cu noi, dar de obicei se ferește să se vadă că ar fi poștaș. Doamne ferește de vreun răufăcător, că spray-ul pe care l-a primit acum patru ani nici nu mai poate fi bun! Merge pe jos, are de făcut în fiecare zi peste 46 de kilometri. Merge peste câmpuri, prin păduri, face și zece kilometri de la o casă la alta. Ce știe satelitul? Conducerea centrală a Poștei Române a decis ca, înainte să fie scoasă la vânzare, s-o mai ușureze de cheltuieli și dă afară 4000 de oameni pentru că itinerariile verificate prin satelit sunt mai mici decât cele declarate de primării.
De ce? Pentru că din satelit nu se văd multe lucruri. Aflați din paginile 6-7 ce nu se vede bine de sus când te uiți la cei de jos.
Am văzut greva de la Cluj la televizor. Dar noi n-am putut face grevă că nu poți vezi că iasă soarele pe cer și tu să nu duci ce ai de dus! Am plecat pe sate, ca de obicei, să le duc pensiile. Fiind așa de mici, nu le ajung de la o lună la alta și mă așteptă cu sufletul la gură, că n-au de pâine, chibrite sau ulei. Dacă Poșta nu se descurcă în treaba cu pensiile, pe oamenii munților îi condamnă la moarte, că nu văd cum altfel se poate merge mai departe… Nu zic asta ca să arăt ce măreț sunt eu, dar n-am auzit de nicio poștă din lume care să se fi desființat.
Nelu Morar, poștaș și povestaș în Râșca de la munte
Gazetino 