Unii ar zice că pe Ponta, Antonescu și Voiculescu în unește ura față de Băsescu. Parcă oamenii aceștia ar fi capabili de ură. Ura e un sentiment complex și are conotații profunde. Ori, relațiile dintre actorii politici sînt de-o superficialitate dovedită. De cîte ori nu și-au dat mîna după ce s-au scuipat în public și de cîte ori nu au făcut alianțe peste puterea de închipuire chiar și a românului tolerant sau a „partidelor mămăligă”?
Stînga cu dreapta, Antonescu cu Ponta (în interiorul partidelor se știe că cei doi nu se suportă ca oameni, nu au încredere unul în celălalt și nici nu au idealuri comune, admițînd că ele ar exista la fiecare în parte) trec peste istoria care le desparte, peste ideologiile diametral opuse și peste principii, așa puține cum sînt și promit să facă o alianță cu ajutorul căreia să dea jos guvernul Boc și să se instaleze la putere. De ce? Citește în continuare „Adevărata miză a unificării opoziției. Nu cred în ura față de Băsescu”→
Profesorul de sociologie Petru Iluț ne povestește la curs o întîmplare trăită de el la o universitate americană. Îmi plăcea profesorul pentru că, atunci cînd preda, nu citea din cursul său tipărit și nici nu turuia într-o limbă de lemn, ceva îndelung exersat. Avea aerul că atunci gîndește, în momentul în care îți și vorbește. Căuta printre amintiri, le formula ca idei și reușea să-ți spună ceva.
Și Iluț zice. Am fost la o petrecere acasă la una dintre studente, împreună cu colegii ei. M-am dus și din curiozitate, vroiam să văd și eu cum se distrează studenții de acolo și cum trăiesc ei acasă. (Deh, sociolog!) Bun. Și cum petrecerea era în toi, profesorul nostru s-a pornit prin căsoiul americanilor, să-l viziteze în tihnă, cu permisiunea gazdei, firește. A văzut ce era de văzut, doar ușa unei camere era închisă. S-a dus la gazdă și a întrebat-o ce ascunde acolo, a făcut și o glumă. Dar fata i-a răspuns simplu: Nu, nu ascund nimic, dar acolo stă fratele meu și citește, vrea să ajungă președintele Americii! Iar fata nu glumea. Noi în schimb am rîs cu poftă. Așadar, la americani, ca să ajungi președinte, citești!
Aflat în oraş mai mult pentru ca Grupul de la Cluj să-i poată lua tensiunea şi să-i administreze un sedativ înainte de lansarea Polului, Ion Iliescu a ajuns să-i consterneze pe cârciumari. Domniei sale i s-a pregătit un lifting la Clubul Diesel, unde pesediştii l-au invitat să dialogheze despre omul politic şi sfidările lumii de azi. Ei au sperat că prezenţa lui Ion Iliescu în clubul lui Buteanu, vestit pentru nonconformismul său “va da bine la public”, îl va umaniza şi-l va întineri, iar imaginea noului PSD va fi una mai relaxată, mai apropiată de generaţia tânără. Culmea este că şi patronul clubului a sperat ceva.
Ion Iliescu însă nu s-a dezminţit. În cadrul sofisticat al pivniţei lui Buteanu, printre draperii şi oglinzi, ascultat de pesedişti scoşi de la naftalină, dar şi de Vasile Dîncu, singurul reprezentant al durilor de la Cluj, Ion Iliescu a început un monolog deşirat, presărat cu teze socialiste şi amintiri din călătoriile sale în străinătate. Lumea bună a cârciumilor clujene, gazde îmbrăcate în ţinute de seară, s-au agitat la pe la ora 16 să-i aşeze pe scaune pe musafirii cafenelei politice. Ion Iliescu, parcă neînţelegând nimic din ce i se întâmplă şi ce ar trebui să facă – ca un actor prea bătrân pentru rolul său – a continuat să vorbească despre necesitatea stângii, povara tranziţiei, planificările pe care şi le făcuse până în 2020, (dacă ele nu s-ar fi curmat atât de repede!), despre tâmpenia cu restituirea proprietăţilor, despre prostia cotei unice.
Discursul socialist al bătrânului Iliescu l-a ţintuit pe capitalistul Buteanu, prosperul capelan al pivniţelor din Piaţa Unirii, care-l urmărea consternat. Buteanu s-a arătat surprins de prezenţa lui Ion Iliescu şi a mărturisit că pesediştii au primit găzduire în clubul său pentru că a fost lăsat să înţeleagă că acolo va veni… Emil Constantinescu! I-a plăcut însă partea de economie a discursului şi a mărturisit că, în problema cotei unice de impozitare, este de acord cu Ion Iliescu: de la cei bogaţi trebuie luat mai mult decât de la săraci.
Monologul lui Ion Iliescu a plictisit audienţa mai mult de un ceas. Camarad al altor timpuri, propovăduind pentru mulţimea săracă şi împotriva celor puţini şi bogaţi, fostul activist de partid contrasta cu decorul precum lampadarele de cristal cu pereţii din piatră.
Oricât s-a străduit tineretul pesedist, strategia de imagine a eşuat, demonstrând încă o dată că anumiţi actori nu pot juca decât anumite roluri. Şi în general, le joacă pe cele cu care s-au obişnuit. Printre pahare şi camere de filmat, singurii oameni care ştiau de ce ce află acolo, Vasile Dîncu şi Valentin Cuibus, mai schimbau câte o impresie, cu gândul desigur, la puntea pe care o înjgheabă ei doi între tabăra lui Iliescu şi grupul lui Geoană. Fiecare având destul de mult de lucru pentru ca Polul bătrânului să nu încurce socotelile revoluţionarilor de la Cluj, iar pe Geoană să-l mai ajute o dată, în speranţa că, de data aceasta, nu va uita de unde răsare soarele.
Politica de culise a stângii, ca şi a dreptei, este sigura care contează, iar dacă ea ar ieşi din umbră, aşa cum a cerut-o naivul compozitor al discursului lui Tăriceanu, atunci aproape că n-ar mai rămâne nimic. Ascultându-l pe Ion Iliescu, puteai avea convingerea că, oricâte strategii de salvare a stângii spre o formulă modernă ar încerca strategii acestei formaţiuni, ele se izbesc de conturul dur al materialului uman care nu mai poate fi modelat.
Poate că Ion Iliescu şi-a imaginat că vine la Cluj ca să testeze terenul înainte de 23 mai, ziua în care vrea să lanseze Polul. Însă, între el şi muncitorii de la “unităţile” pe care le vizitează, nu stă doar un deceniu de dezamăgiri, ci şi un partid care nu ştie ce să facă cu ce are în dulap.
Poate că şi aceasta este una dintre marile diferenţe dintre stilul de a face politică al PSD şi al Alianţei. Rolurile pe care hotărăsc politicienii portocalii să le joace sunt mai aproape de ce reprezintă ei cu adevărat, iar acţiunile lor şi discursurile sunt mult mai verosimile. Fiind mai aproape de ei înşişi, sunt mai credibili, mai umani. Strategiile sterile ale social-democraţilor, de la Adrian Năstase care se apucare de cosit pe la Alba Iulia, se îmbrăca în cămăşi cu carouri şi mânca virşli de oaie, până la Mircea Geoană în metrou şi acum Ion Iliescu la Diesel, totul are un aer artificial, şi-i aruncă în ridicol.
Dar poate că tot a avut şi cafeneaua pesedistă un rol în marele joc al politicii. A pus, fără să vrea, două lumi contrastante la un loc, pentru ca fiecare dintre ele să descopere ce bine le este separat.
Gazetino 