Sofia

Sofia
Universul e plin de reţele, e ca o imensă pânză de păianjen. Există legături nevăzute între tot ce se întâmplă” – Sofia

Spre seară, părăsi grupul fetelor şi o porni spre casă, pe drumeagul de lângă şcoală.

Tocmai se întorsese de la Bucureşti unde servise în casa unor mari industriaşi şi-n felul acesta îşi făcuse „ieşirea în lume”, cum spunea tatăl ei. Asta era regula. Îi plăcuse capitala, îi plăceau străzile animate, oamenii eleganţi, duminica la plimbare, dar, de multe ori pieptănase franjurii de la covoare muiaţi cu lacrimile ei. Îi era tot timpul dor e acasă.

A sărit din umbra tufelor de voalul-miresei care împrejmuiau şcoala, a apucat-o de mijloc şi a tras-o spre el. A sărutat-o puternic pe buze, cum nimeni n-o mai făcuse până atunci. Și apoi a luat-o la joc. A dansat toată seara numai cu ea. El era învăţătorul cel tânăr, despre care îi vorbiseră fetele, de curând venit la şcoala din satul lor. S-au întâlnit apoi seară de seară. Discutau despre istorie, poezie, despre Bucureşti şi restul lumii. Schimbau cărţi şi-şi destăinuiau visele. Era înalt, blond, frumos şi vesel. Cânta şi dansa minunat. Întâlnirile lor deveniseră ceva obişnuit pentru toată lumea. Adesea stăteau până seara târziu la poveşti în cămăruţa lui de dascăl de la parterul şcolii cu etaj de lângă zidul bisericii din Criț. Mai târziu a trimis-o la Sighişoara cu un pachet la părinţii lui, mai mult ca aceştia să o cunoască. Au urmat alte vizite la masa de prânz. Toată lumea aştepta ca ei să se căsătorească. Dar, în locul nunţii a venit războiul. Și l-a luat. Iubitul Sofiei nu s-a mai întors niciodată. A murit pe front, şi vestea i-a dat-o tatăl lui.

Sofia merge pe aleea bisericii, zăreşte un trandafir curajos, înflorit ca un nebun în toamnă şi-l sprijină cu un băţ să nu se rupă sub greutatea florii. „Trandafirul ăsta e frumos, pe el l-aş pune pe pieptul iubitului meu,” spune Sofia într-o dimineaţă în care aflu că are 93 de ani. Apoi trece încet ca o fantomă albă printre ruinele şcolii, prin locul năpădit de buruieni unde era odăiţa dascălului. Între pereţii aceia sluţi a stat împietrită de emoţie în braţele lui. Nici nu-l putea privi năucită de atâta emoţie şi aşa avea să rămână pentru tot restul vieţii ei. Sărutul lui nebun din seara aceea avea să-i lase gustul dragostei pe buze pentru tot restul vieţii. Oricâţi bărbaţi i-au mai umplut viaţa, niciunul nu i-a putut lua sărutul acela de pe buze.

Citește articolul integral!

E vară-n cer și pe pămînt

„Sărbătoarea este una cu totul specială, ținând o noapte și o zi. Iar noaptea de Sânziene este una cu adevărat magică. Este noaptea focurilor de vară, fiindcă este vara în cer și vară pe pământ, este vară în suflete și trupuri, este anotimpul dragostei și al vieții plenare.

Sânzienele sunt niște făpturi ireale, fantastice, numite Sfintele, Frumoasele, făpturi luminoase de aer, albe, frumoase, binefăcătoare. Din cauza acestei denumiri, sunt adesea confundate cu Ielele, Măiastrele sau Vântoasele, care de regulă sunt zâne rele. Părerile specialiștilor, dar și ale țăranilor sunt extrem de amestecate când este vorba despre Sânziene, încât, până la urmă, totul rămâne cât se poate de neclar.

Citește mai departe!

Darul de weekend. Spune-mi de ce ți-e dor ca să știu cine ești

Întîmplările din afara noastră nu ne aparțin, de multe ori sînt al naibilui de străine. Trecem printre ele ca prin cimitir, nu e vorba de noi.

Doar dorul ne aparține pe de-a-ntregul.

E sentimentul adînc, cel care ne leagă pe noi de noi înșine.

Dar ceva ne poate salva

Cred că lumea se clădește din pămîntul pe care stăm cu picioarele. Din piatră, chirpici sau iarbă, ea se ridică spre cer ca să acopere oasele și carnea oamenilor. Nu e ușor să clădești o lume, îți poate lua și cîteva sute de milioane de ani. Ești obligat să începi chiar și cu o celulă, iar Dumnezeu îți dă, dar în traistă nu-ți bagă.
Uitați-vă cum ard flăcările în Atena, cum mor oamenii înghețați și vedeți cît de nisipos e pămîntul de sub picioarele noastre. Iran, Israel, Siria.
E măcinat în bucăți. Poate că singura noastră salvare vine de unde ne așteptăm mai puțin. Din inimă.

Povestea incredibilă a reîntîlnirii cu Hans, sasul care n-a plecat din Transilvania

Acum trei ani am intrat în curtea lui. A singurului sas din Richiș care nu s-a dus cu frații lui mai departe. L-am întrebat simplu: de ce au plecat sașii din Transilvania? S-a așezat pe piatra din fața scării și mi-a spus o fabulă. Mi-a răspuns printr-o poveste care apoi a făcut înconjurul lumii. Articolul, publicat atunci pe Hotnews.ro, a bătut recordul de citiri și comentarii, a fost tradus și publicat în Germania, iar ziariștii români au plecat să-l caute.

Replici ale poveștii lui Hans au apărut în multe ziare și cam peste tot în presă. Unele copiau grosolan articolul meu, altele îl ironizau pe bătrînul „histrionic” din Richiș și felul în care el le prezenta biserica. Dar toți au încercat să afle cine este el.

L-am urmărit în timpul acesta de departe, în tăcere. Articolul despre el și povestea vulpii care l-a alungat pe iezen a intrat în volumul de reportaje „Conspirația oamenilor liberi”.

Sîmbătă m-am oprit la poarta lui. Citește în continuare „Povestea incredibilă a reîntîlnirii cu Hans, sasul care n-a plecat din Transilvania”