Etichetă: Paris

Neajunsul de a te fi născut. Nu pe Rue de l’Odeon

Neajunsul de a te fi născut. Nu pe Rue de l’Odeon

Motto
„Sunt experiențe cărora nu le mai poți supraviețui. După ele, simți cum orice ai face nu mai poate avea nici o semnificație. Căci după ce ai atins limitele vieții, după ce ai trăit cu exasperare tot ceea ce oferă acele margini periculoase, gestul zilnic și aspirația obișnuită își pierd orice farmec și orice seducție”
Emil Cioran

Emil Cioran s-a născut pe 8 aprilie 1911 la Rășinari și a murit pe 20 iunie 1995, Paris. A fost un filozof și scriitor român devenit apatrid și stabilit în Franța, unde a trăit până la moarte fără să ceară cetățenia franceză. Câteva teme mari străbat opera lui Emil Cioran: întâmplarea de a fi om, sensul tragic al istoriei, sfârșitul civilizației, amenințarea Răului. Atâta vreme cât a păstrat legătura cu originile și nu s-a înstrăinat de sine, omul a rezistat, considera el.

Cioran e ca un tratament pe care bolnavul incurabil ar trebui să și-l administreze regulat. Ca un vaccin. Nu există ghid mai bun pentru ieșirea din disperare decât omul care a urcat el însuși „pe culmile disperării”. Acum un an plecam pe urmele lui, să văd cât din ce a lăsat el am păstrat noi.

Ne îndreptăm spre Paris și realizez că fac acest drum cu o mare strângere de inimă. Nu știu dacă Parisul din închipuirea mea mi se va confirma, dacă-l voi regăsi. E o zi incertă, de hotar între iarnă și primăvară, „nici ploaie nici soare”. Străbatem Alsacia și Lorena cu câmpurile lor nesfârșite, întinse ca apa sub cerul greu.

La intrarea în Paris, cerul tremură ușor și-i face loc unei pânze palide de lumină care se întinde deasupra Senei și a clădirilor alburii, poleind totul. Intrarea în Cartierul Latin este ca intrarea în Haos. Mașini, motociclete, trotinete, un furnicar viu, se mișcă șerpuitor, compact. Te împinge până în buza hotelului, pentru că astăzi, GPS urile sunt neiertătoare. Nefiind proiectat pentru astfel de cataclisme, orașul pare să crape. Tu mai lipseai de aici! îți zici, la capătul puterilor.

Citește în continuare „Neajunsul de a te fi născut. Nu pe Rue de l’Odeon” →

Încă o călătorie și un gând despre presă și politică

Poate n-ați văzut tot Parisul, așa că hai să ne mai plimbăm și azi o tură. Ce mi-a rămas viu în minte, din călătoriile noastre, virtuale, este cântecul păsărilor pe străzile Parisului, așa-i?

Să știți că nu e chiar așa de rău să ai varicelă! Ai niște frisoane, din când în când, un fel de amețeală permanentă, dar nu mare lucru, te mănâncă și te ustură pielea în acelați timp, dar nu e rău! Nu mă pot plânge! Aș putea spune că atunci când ai varicelă e mai bine ca oricând! Pentru că în primul rând faci ce vrei și apoi, toți ceilalți stau la distanță! Te și umflă râsul!

dar altceva vroiam să vă spun, ceva la care m-am gândit zilele astea.
Ar trebui ca presa și politica să fie declarate incompatibile, să fie interzis prin lege să le faci deodată, atât ca jurnalist cât și ca patron de presă! După ce s-a întâmplat în Italia și ce se întâmplă acum la noi, ar fi cazul să rupem pisica! Se contaminează și fac posibilă manipularea! Ori, manipularea în scopuri politice, propagandistice este toxică, poate fi amendată de OPC!

La pas prin Paris

Problema cu lumea asta mare este că te face să te simți atât de mic!

De 150 de ani, frămîntă pîine cu mîinile în centrul Parisului. Plus 1400 de ani de afaceri în construcții

E dimineață. O tînără de 27 de ani își așteaptă, la o masă de stejar așezată în mijlocul bucătăriei, angajații firmei cu micul dejun pe masă. Lapte cald și cornuri preparate în brutăria lor. S-a întors de curînd de la Harvard, unde făcea dreptul. Dar un accident de mașină i-a omorît ambii părinți și fata a fost nevoită să vină acasă, la Paris să preia afacerea de familie.

Brutăria lor e vestită. Are peste 150 de ani vechime și coace pîine pe un bulevard central din capitala Franței în fiecare zi lăsată de Dumnezeu, mai puțin duminica. Fără întrerupere.

Pîinea este plămădită cu mîinile, se coace în cuptoare încălzite cu lemne și poartă ștampila de autenticitate a familiei. E mama pîinilor pariziene.
Citește în continuare „De 150 de ani, frămîntă pîine cu mîinile în centrul Parisului. Plus 1400 de ani de afaceri în construcții” →

Lecția despre fuga de acasă

Robert a mers în fiecare zi la școală pe bicicletă. Din satul lui pînă la Tg-Jiu sînt 56 de kilometri. 56 dus și 56 întors. Pentru Robert cam două ore și jumătate. Pleca dimineața pe întuneric, iar pe la trei-patru după amiaza, îl vedeai trecînd ca o umbră cu căști, pe bicicleta lui fantomatică. Toți se obișnuiseră cu el. Dacă nu trecea Robert parcă le lipsea ceva, ca un dangăt de clopot sau mașina de lapte.
De curînd, am întrebat unde e băiatul cu bicicleta. E în Anglia la facultate. Ba nu, spune altcineva, nu în Anglia, că în Franța. Studiază matematicile.

Dar cînd a plecat, Robert a lăsat bicicleta unui vecin, un băiețel de 11 ani.

Constantin Brâncuși a fugit de patru ori de acasă. Citește în continuare „Lecția despre fuga de acasă” →