O seară de ianuarie, întunecată și rece. În piață, cîteva zeci de oameni strigă, obosiți, lozincile zilei. Despre minciună, trădare, dezamăgire. Rar, că au cam înghețat, mai cîntă cîte o strofă din imn. Studenții sînt cei mai rezistenți. Ei se entuziasmează, cred în ce spun, chiar și atunci cînd bîjbîie și e clar că sînt cei mai tenace. Își spun, de cîteva zile încoace, tinerii mînioși. Sînt supărați pe întreaga clasă politică, de la ei apornit lozinca: PDL-USL, aceeași mizerie!, lozincă care a făcut carieră în București.
La cîteva sute de metri mai sus, pe strada Kogălniceanu, sub cupola de sticlă a unui restaurant construit de universitate pentru sindrofiile ei, oamenii de afaceri de limbă germană s-au adunat ca de început de an, să-și spună La mulți ani!
Ar trebui să-i admirăm. Ei continuă să muncescă. Și ei, și oamenii de afaceri români, arabi, chinezi, olandezi sau italieni au, ca noi, dorința de a reveni la viața de dinainte, la piața de dinainte, la succesul și profitul de dinainte de „apocalipsă”. La viața lor așa cum o știau. Și pentru asta trag în fiecare zi.