Nu ştiu ce culoare are aurul, îi cunosc doar atingerea rece şi fină, de mătase. De câte ori ating medaliile, în urechi li se zbat fluturii aplauzelor şi în stomac simt emoţiile din ziua aceea. Au înotat foarte bine. Aşa li s-a spus. Ochii lor nu au văzut nimic. Nu au văzut apa, nici oamenii, nici luminile, nici puzderia de oameni veniţi să vadă minunea cu ochii lor. Cu ochii lor buni. Ei nu şi-au văzut nici camarazii de competiţie. Au înotat repede, repede şi atât. Nu ştiau dacă sunt în faţă, dacă sunt ultimii sau primii, dacă sunt singuri în apa flendurită a bazinului sau alături sunt alţi copii care dau şi ei iute din mânuţe.

Cu apa se înţeleg pe orbeşte. Profa lor a îmblânzit-o pentru ei. La început le era frică. E mare, e multă, e nesfâr­şită? Câte maluri are şi cât de departe sunt? I-a învăţat să înoate, deşi colegii şi părinţii, chiar şi ceilalţi profesori nu credeau că se poate aşa ceva.

Dar doamna profesoară, o mână de om, cam la 40 de kilograme, i-a dus în spate, lipiţi de corpul ei, unul câte unul. Mâinile lor lipite de braţele ei, capul lor lipit de tâmpla ei. Se mişcau împreună, ca un singur corp. Numai fibră şi os, profa lor i-a purtat luni întregi în spate prin ape, rânduri-rânduri.

Acum copiii sunt frumoşi. S-au dezvoltat armonios, au braţe frumoase şi corp zvelt. Se aşază în faţa profei, o simt în fiecare moment unde e. Privesc zâmbind înainte, se uită în gol, iar zâmbetul lor este încuviinţarea că poţi să le vorbeşti. Când ei îi zâmbesc lumii, adică aproape tot timpul, este semn că da, sunt acolo, gata să facă orice pentru tine. Gata să sară în apă şi să străbată ca fulgerul hăul ud ca să ajungă la malul celălalt. Este singura lor ţintă. Citește în continuare „Nevăzători de vis în ţara surzilor” →