Uf, cum se fabrică o întâmplare! Miercuri, pe la amiaz, găsim defileul Jiului blocat! Se lucrează! Să fiu al dracului dacă-i dau drumu’, zice un paznic de far de la urechea podului. Să stai câteva ore ca capătul Petroșanilor și să numeri ciorile de pe garduri sau… ce să faci?
În general, școala românescă suferă de sindromul «turnului de fildeș», este cam ruptă e realitate. Noi vrem să schimbăm lucrurile și venim pe metoda americană de cercetare de teren și găsirea de soluții, de implicare în comunitate, în ideea că înveți făcând. România are nevoie de creierele tinerei elite, trebuie să ne întoarcem atenția spre lumea din jur și să schimbăm realitatea acolo unde este nevoie.
Călin Hințea, decan Facultatea de Științe Politice și Administrație, UBB Cluj
Au ales comuna Beliș, din Munții Apuseni. Acolo sunt resurse, dar oamenii trăiesc prost; ar fi un potențial enorm, dar este distrus cu fiecare zi. Localnicii sunt tot mai puțini: acum 50 de ani erau 3600, astăzi mai sunt 1300. Tinerii pleacă, iar autoritățile se confruntă cu greutăți incredibile. Beliș este România. Așa și-au zis tinerii universitari de la Facultatea de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării, universitatea Babes Bolyai din Cluj când au decis să ia acest loc drept un proiect pilot de dezvoltare comunitara, să facă cercetare și strategii de dezvoltare, să-l ducă până la capăt. Să schimbi Belișul este ca și cum ai vrea să schimbi România, este „Everestul” pentru tinerii universitari, pentru studenții lor. Dar ce alpinist nu-și dorește să cucerescă Everestul? Ei au înțeles că nu poți fi student în turnul de fildeș, pentru că odată ieșit la răcoarea străzii, mori la primul contact cu realitatea, eșuezi profesional. Și atunci, au adoptat alt stil: înainte să schimbe realitatea, s-au schimbat pe ei.
Citește în continuare „Proiect unic în România. Universitarii clujeni reînvie o comună din Apuseni”
Deși jos e vară bine, sus la Râșca, la munte, ea n-a ajuns încă. Frigul te învăluie din toate părțile, ca un hoț, nu știi de unde vine. Peste palele de vânt, cerul aruncă din când în când și-o ploaie rece.
Poștașul vine îmbrăcat cu o cămașă albastră cu mâneci scurte pe care scrie cu ață roșie: Poșta Română. Are o geantă de piele căpătată de la un fost coleg, iar pantofii scâlciați din picioare sunt ai lui: Poșta nu i-a mai dat o pereche de încălțări de 6-7 ani.
S-a îmbrăcat adecvat pentru întîlnirea cu noi, dar de obicei se ferește să se vadă că ar fi poștaș. Doamne ferește de vreun răufăcător, că spray-ul pe care l-a primit acum patru ani nici nu mai poate fi bun! Merge pe jos, are de făcut în fiecare zi peste 46 de kilometri. Merge peste câmpuri, prin păduri, face și zece kilometri de la o casă la alta. Ce știe satelitul? Conducerea centrală a Poștei Române a decis ca, înainte să fie scoasă la vânzare, s-o mai ușureze de cheltuieli și dă afară 4000 de oameni pentru că itinerariile verificate prin satelit sunt mai mici decât cele declarate de primării.
De ce? Pentru că din satelit nu se văd multe lucruri. Aflați din paginile 6-7 ce nu se vede bine de sus când te uiți la cei de jos.
Am văzut greva de la Cluj la televizor. Dar noi n-am putut face grevă că nu poți vezi că iasă soarele pe cer și tu să nu duci ce ai de dus! Am plecat pe sate, ca de obicei, să le duc pensiile. Fiind așa de mici, nu le ajung de la o lună la alta și mă așteptă cu sufletul la gură, că n-au de pâine, chibrite sau ulei. Dacă Poșta nu se descurcă în treaba cu pensiile, pe oamenii munților îi condamnă la moarte, că nu văd cum altfel se poate merge mai departe… Nu zic asta ca să arăt ce măreț sunt eu, dar n-am auzit de nicio poștă din lume care să se fi desființat.
Nelu Morar, poștaș și povestaș în Râșca de la munte
Azi ne-am plimbat. Am făcut o călătorie cu copilul meu. Ciudat, câmpurile noastre, iarna, își arată formele cu mai multă limpezime. Am constatat, traversând zările, că-mi place iarna asta subțire, indecisă, cu zăpadă atât cât să ne arate silueta pământului. Zgrumțurii oaselor lui.
Ne-am întîlnit în scobitura muntelui cu turma. Și șase câini frumoși! Recunoașteți că sunt formidabili! Am împărțit o pâine cu ei și un ceas de iarnă, spre asfințit.
Ei strâng turma, alungă lupii și-i țin de urât ciobanului. Mai țineți minte? La asta se pricep. Nu-i duce nimeni la veterinar, mânâncă bucata din zăpadă, nu merg la ședințe de casting și nu dorm pe pernă scandinavă. Sunt șase câini liberi!
Dragi prieteni, mi-am petrecut ultimele trei zile în două lumi, total diferite.
Printre politicieni, declarații, evenimente și pe munte, o după-amiază liniștită la o biserică dragă mie.
N-am o concluzie, am cîteva sentimente. Am simțit zădărnicia gîndului uman în fața minciunii și siguranței de sine a politicienilor.
Nu are rost, dialogul e imposibil. Ne vor minți întruna, cu zîmbetul pe buze. La asta au ajuns să se priceapă cel mai bine. Cuvinte goale, reproșuri pe care unii le aduc altora, dar care li se potrivesc perfect și lor, dar trec peste asta cu o nonșalanță incredibilă. Nu se schimbă nimic, iar scopul este unul singur: banii=puterea.
Azi am fost la munte. Am să vă povestesc mîine, într-un reportaj dulce-amar, despre cum e viața, viață într-un oraș românesc de provincie!
Să ne vedem cu drag!
Undeva, în țara Galilor, lîngă Cardiff, la 1917 era o colină. Într-o zi sosește un englez să cartografieze zona. Galezii îi spun că ei au acolo un munte. Englezul măsoară și nu iese de munte, iese de colină! Galezii se adună seara la cîrciumă și stabilesc. Noapte de noapte vor urca pămînt și piatră pe colina lor pînă se face de munte! Cu mic cu mare, preot și femeie, copil și bărbat, cară pămînt cu sacii, cu mîinile, cu gălețile. Pe topograf îl rețin cu șmecherii, îl duc cu zăhărelul ziua, iar noaptea își umflă colina cu truda lor, pînă la dimensiunea cerută de geografie.
Citește în continuare „Miracolul. Sau ce-l pune pe om în mișcare”
Gazetino 