În ceața dimineții, mănăstirea se arată umbroasă în spatele unor copaci seculari. Din coama lor se răsfiră, poleit, soarele sticlos, străpunge pînza răcoroasă a ceții, și-n liniștea calmă a unei dimineți de toamnă, cîntecul preotului răsună a dumnezeire peste toată valea Niculei.

Pare o duminică frumoasă, în care ruga ta și ruga altora nu are cum să nu ajungă la El. Doar mașinile care opresc scîrtîind roțile în fața bisericii sînt cam nelalocul lor. Dar ce nu ierți și nu îngădui pentru ca omul modern să poată ajunge la Tine?

Și-n fața Lui, mai întîi conducătorii?

Slujba de duminică de la Mănăstirea Nicula este ținută după tot tipicul, pînă către ora 13, lîngă biserică, pe partea dinspre pădure, pe un podium de scînduri. Pe scena aceea, care-i ridică pe preoîi deasupra mulîimii, se perindă cam o duzină de fețe bisericești, unii îmbrăcați în veșminte aurite, alții în veșminte călugărești.

În ruga lor sobornicească, ridică vorbe de slavă către pădurea tainică și răcoroasă. Vorbele lor ies din difuzoare bine plasate pe pajiște și în curțile mănăstirești, trec peste capetele supușilor și se întorc cu claritate în găleata de lumină de la poalele muntelui.

De trei ori am auzit eu, de cinci ori au auzit alții, preoții se roagă în cor pentru conducătorii bisericii, pentru Mitropolitul nostru Bartolomeu, pentru episcopi, pentru conducătorii de țară, ai orașelor și, în final, pentru popor.

Și-n slujba cea sobornicească, Doamne, Le-ai îngăduit să-l lase la urmă, pe el, pe popor? Și ei, cei care poartă cuvîntul Tău pe pămînt, se roagă în primul rînd pentru conducători? Cînd se vor întoarce cu fața spre omul care trudește, spre amaritii care se roaga in genunchi, la picioarele lor? Cînd omul de rînd va fi primul în rugile lor?

Plămînii din iarbă

De undeva, din partea de răsărit a mulțimii răzbate un sunet ciudat, nu pare să semene cu nimic omenesc. Un sunet sec, dureros, puternic, aproape animalic. La intervale regulate, străbate aerul rarefiat al sfintei dimineți.

Am căutat printre oameni, m-am uitat spre pădure, am încercat să descopăr de unde vine sunetul acela urît, de durere. Sub un dîmb, cu genunchii în iarbă, o femeie fără vîrstă, prea mică și prea slabă ca să poți spune cît om a mai rămas din ea, îmbrăcată sărăcăcios, cu o basma înfășurată în jurul capului și un sacou bărbătesc strîns în jurul oaselor, tușea.

Ea era ființa care scotea acele sunete stranii, expresie a durerii și amintire crudă a faptului că există bolnavi care-și scuipa plămînii în iarba chiar lînga poala aurită a preoților.

Slujba a continuat nestingherită. Cîntecele frumos ticluite ale preoților și cuvîntarea doctă de la sfîrșit s-a împletit dureros cu tusea femeii.

Nici ea n-ar fi vrut să tulbure cîntările în care pesemne că-și punea ultimele speranțe, dar trupul vlăguit nu putea să se țină la ce venea dinlăuntrul său, nu putea opri sunetul dureros trimis parcă din altă parte, pus să strice slujba bine regizată a unor preoți prea grijulii de cum le șade pe scena de brad, deasupra pămîntului, cîntînd pentru a se auzi mai bine din difuzoare.

Nimeni nu s-a sinchisit de tușitul care venea din mulțime. Nici o mînă de preot nu s-a coborît să se așeze pe fruntea ei, nici un călugar nu a luat mogîldeața de cîrpe s-o ducă într-un pat la caldură, s-o oblojească, s-o trimită la Cluj, la spital. Un tușit neauzit de nimeni.

Pînă să ajungi la El, te mănîncă cîinii

Sus sînt casele Mitropolitului. Nimeni nu are voie acolo. Dacă ai apucat pe drumul pietruit, cu urme de șantier, spre cele mai falnice clădiri monahale de la Nicula, atunci să știi, muritorule de rînd, că ești pe un drum greșit! Căci drumul acela nu e un drum de rînd, el duce la „vilele” mitropolitului Bartolomeu, unde nimeni străin nu intră niciodatî.

Sînt cam cît o școala normală, cam cît un liceu sau un spital, un așezamînt pentru bolnavi sau săraci. Sînt albe, noi, cu acoperiș de țiglă nouă, cu pridvor și coloane solide. Mari și foarte frumoase, impunătoare. Păzite de un cîine ciobănesc. Frumos și el. Falnic și bine lătrător. Totul seamană aici cu stăpînul conacelor. Bartolomeu Anania.

Un călugăr fluieră după noi, profanii: acolo nu aveți voie, e interzis, nu ați văzut indicatorul?! Ba da, acum îl vedem. Intrarea interzisă.

De cind intre preotul calauzitor de suflete si credinciosii netrebnici Dumnezeu a pus un ciine?

Ei nu sînt VIP-uri și noi nu sîntem paparazzi

Ne-am dus la mănăstirea Nicula pentru ca am fi vrut să scriem și despre bucătăria mănăstirească, așa, ca exemplu bun de la preoțime către poporul ispitit de păcatele fast-food-ului și ale mîncărurilor modificate genetic, istoric, modificate de pervertirea la civilizație.

Am găsit ușor ușa spre bucătărie, după un fuior de miros care răzbatea curțile monahale. Doi tineri călugări, încurcați de vizită, mi-au arătat plita, oalele, tigăile în care sfîrîia friptura de pui, pisicile de la ușă care torceau cuminți. Aveți două? Nu, avem 22! Se tot adună, ca la bucătărie. Dar cu părintele stareț trebuie să vorbiți, noi nu avem îngăduință.

Dar părintele stareț nu are răbdare să asculte pînă la capăt ce vrem, strigă furios, în ușa bisericii, ca enoriașii să audă negreșit răspunsul lui.

„Nu, nu va dau voie să intrați și în bucătarie, nu vorbesc despre asta, nu e destul că am lăsat pe toată lumea să intre pe porțile mînăstirii, acum vreți să intrați și în bucătărie? Vreți să vă uitați și în oala noastră? Noi nu avem intimitate?”

„Părinte, dar mîncarea face parte din viața omului și, pentru asta, biserica poate fi o călăuza, cărturari de seama s-au ocupat de mîncarea din mănăstiri, părinte, nu ne intereseaza intimitatea, ci doar ce vreți să ne spuneți…”

Și parcă, deodată, sfîrîitul din tigaie mă face să tac. Nu mai vreau sa știu ce au călugării în bucătarie în sfîntă zi de duminică.

Cînd părintele Fluieraș, fostul stareț al mănăstirii, l-a văzut pe bucătarul din sat al mănăstirii fumînd printre oale, i-a zis să meargă măcar după magazie, să nu-l mai vadă. „Dar cine-i mai mare, parinte”, a răspuns Găvrila? „dumitale sau Ăl de sus?” După un ceas a venit părintele înapoi și a zis: „Găvrilă, m-am tot gîndit la ce mi-ai zis. Da, ai dreptate, chiar și dupa magazie, El tot te vede”.

E ca în locurile interzise de la Nicula.