Acum cred că înțeleg într-un fel anume povestea cailor de la Letea. Nu te poți juca cu libertatea. Nici a oamenilor, nici a animalelor. Și nu-i poți umili.

Mama e femeie aspră, nu are finețuri cu pisicile. Cînd zice „zît” și bate din picior, sar toate de pe unde s-au înșirat, ies ca din pămînt, de sub masă de sub aragaz sau din firida sobei și buștesc maldăr, toate deodată, de frica mamei, pe ușă. Le-a făcut un obicei, le aruncă mîncarea printr-o firidă, în podul bucătăriei de vară. Le-a pus scară, au acolo o mușama, să nu murdărească și ea le arucncă oase, pîine, sau le duce strachina cu dumicat. Se încalecă una peste alta, dar ajung în pod și mănîncă liniștite, că prin curte le-ar lua păsările sau cîinii mîncarea. Are grijă de ele, dar atît! Nu avem timp de smiorcăieli cu mîțele. Citește în continuare „Caii de la Letea, pisica Tanța și vrăbiile de iarnă. Cîteva lecții de viață” →