84 de ani de anonimat s-au încheiat: inteligența artificială l-a identificat pe călăul din celebra fotografie a Holocaustului

84 de ani de anonimat s-au încheiat: inteligența artificială l-a identificat pe călăul din celebra fotografie a Holocaustului

Inteligența artificială rezolvă un mister al Holocaustului după mai bine de opt decenii. A fost identificat călăul dintr-una dintre cele mai cutremurătoare fotografii ale celui de-Al Doilea Război Mondial

O fotografie devenită simbol al atrocităților Holocaustului ascunde de peste 80 de ani o întrebare rămasă fără răspuns: cine era soldatul nazist care executa un bărbat îngenuncheat în fața unei gropi comune? Potrivit unei investigații prezentate de The Guardian și preluate de New York Post, istoricul german Jürgen Matthäus susține că a reușit să identifice autorul crimei cu ajutorul inteligenței artificiale, al cercetării arhivistice și al mărturiilor familiale.

Imaginea, cunoscută timp de decenii sub numele de „Ultimul evreu din Vinnița”, surprinde un soldat SS care îndreaptă pistolul spre capul unui bărbat aflat în genunchi, în timp ce alți militari privesc impasibili. Cercetările recente arată însă că fotografia nu a fost realizată la Vinnița, ci în Berdîciv (astăzi în Ucraina), la 28 iulie 1941, în timpul unui masacru comis de unitățile mobile de exterminare naziste.

Potrivit istoricului, călăul este Jakobus Onnen, fost profesor german, membru al Partidului Nazist încă din 1931 și ulterior încadrat în Einsatzgruppe C, una dintre unitățile responsabile de executarea în masă a evreilor și a altor civili în teritoriile ocupate din Uniunea Sovietică. Identificarea a devenit posibilă după ce un cititor a remarcat asemănarea dintre soldatul din fotografie și o rudă a familiei sale. Analiza a fost completată de voluntari ai organizației de investigații Bellingcat, care au folosit instrumente de recunoaștere facială bazate pe inteligență artificială pentru a compara fotografia istorică cu imagini de familie.

Matthäus subliniază că succesul nu aparține exclusiv inteligenței artificiale. În opinia sa, algoritmii au fost doar o piesă dintr-un proces care a inclus ani de cercetare în arhive, verificarea documentelor și coroborarea mărturiilor. AI a accelerat confirmarea unei ipoteze, dar nu a înlocuit munca istoricului.

Identitatea victimei rămâne însă necunoscută. Următorul obiectiv al cercetătorului este tocmai redarea numelui omului aflat în genunchi în acea fotografie, folosind documente sovietice și noi instrumente digitale. Demersul face parte dintr-un efort mai amplu de identificare a victimelor Holocaustului din Europa de Est, dintre care peste un milion au rămas fără identitate cunoscută.

Sursa: The Guardian, preluată și relatată de New York Post.

Leo Strauss, Francis Fukuyama și pericolul de a urî lumea fără să știi ce pui în loc

Leo Strauss, Francis Fukuyama și pericolul de a urî lumea fără să știi ce pui în loc

În 1941, în plin război mondial, filosoful german de origine evreiască Leo Strauss ținea o conferință despre ceea ce el numea „nihilismul german”. Era o încercare de a înțelege cum ajunsese una dintre cele mai educate și cultivate națiuni ale Europei să îmbrățișeze barbaria nazistă.

La mai bine de optzeci de ani distanță, politologul Francis Fukuyama a redescoperit acel text și a constatat că multe dintre observațiile lui Strauss par surprinzător de actuale.

Nu pentru că am trăi din nou în Germania anilor 1930, ci pentru că, în multe locuri din lume, există oameni care simt o nemulțumire profundă față de societatea liberală modernă și care, asemenea tinerilor descriși de Strauss, știu foarte bine ce resping, dar mult mai puțin ce doresc să construiască în loc.

Ce este nihilismul?

În limbajul obișnuit, nihilismul este asociat cu ideea că nimic nu are sens și că toate valorile sunt false. Pentru Strauss, problema era ceva mai concretă.

El observa existența unei generații care considera lumea modernă prea confortabilă, prea preocupată de bunăstare, siguranță și consum. O lume în care oamenii trăiesc mai bine ca niciodată, dar care pare să fi pierdut ceva esențial: eroismul, sacrificiul, idealurile mari și sentimentul de destin colectiv.

Critica nu era complet lipsită de temei. Mulți filosofi, de la Plato la Friedrich Nietzsche, s-au întrebat dacă o societate orientată exclusiv spre confort nu riscă să producă oameni lipsiți de ambiție și de profunzime.

Problema apare atunci când această nemulțumire se transformă într-un refuz total al ordinii existente.

Un „Nu” fără un „Da”

Strauss a observat că mulți dintre criticii radicali ai lumii moderne aveau o energie extraordinară pentru demolare și foarte puțină pentru construcție.

Știau ce urau: liberalismul, cosmopolitismul, egalitarismul, societatea de consum, individualismul.

Dar atunci când erau întrebați ce ar trebui să existe în loc, răspunsurile deveneau vagi, contradictorii sau pur romantice.

Aici apare ceea ce Strauss considera adevăratul pericol. Dacă o societate este respinsă fără a exista o alternativă clară și viabilă, vidul creat poate fi umplut de ideologii autoritare, de lideri carismatici sau de mișcări politice care promit sens și măreție, chiar cu prețul libertății.

De ce contează astăzi?

Fukuyama nu spune că lumea contemporană se îndreaptă inevitabil spre o repetare a trecutului. El observă însă o tendință interesantă.

În multe țări, atât la dreapta, cât și la stânga spectrului politic, există curente care consideră că democrația liberală este decadentă, lipsită de valori comune și incapabilă să ofere un sens profund existenței.

Critica poate fi legitimă. Oamenii au nevoie de mai mult decât prosperitate economică. Au nevoie de apartenență, de comunitate, de idealuri și de un scop care să depășească interesul personal.

Însă, avertizează Fukuyama reluând ideea lui Strauss, critica devine periculoasă atunci când se transformă într-o pasiune pentru distrugere.

Istoria arată că nu toate sistemele care înlocuiesc o ordine imperfectă sunt mai bune decât aceasta.

Lecția uitată

Poate cea mai interesantă concluzie a textului este că el nu reprezintă o apărare triumfalistă a liberalismului.

Strauss nu spune că societatea modernă este perfectă. Dimpotrivă. El recunoaște că oamenii caută sens, onoare, solidaritate și idealuri înalte. Dacă instituțiile democratice nu reușesc să răspundă acestor nevoi, alte mișcări vor încerca să o facă.

Întrebarea nu este doar cum să păstrăm libertatea și prosperitatea. Întrebarea este cum să le combinăm cu un sentiment autentic de apartenență și de scop.

Pentru că, așa cum sugerează atât Strauss, cât și Fukuyama, cele mai periculoase epoci nu sunt cele în care oamenii au răspunsuri greșite, ci cele în care au pierdut încrederea în lumea existentă înainte de a găsi una mai bună.


În imagine: filosoful evreu Leo Strauss (n. 20 septembrie 1899 Kirchhain, Hessen-Nassau, Prusia – d. 18 octombrie 1973 Annapolis, Maryland, Statele Unite)

Faceţi istorie înainte s-o predaţi!

Faceţi istorie înainte s-o predaţi!

Era o seară de joi, iar amfiteatrul facultăţii era plin ochi, peste 150 de tineri studenţi aşteptau cursul lui Alexandru Stermin. N-am găsit loc, am stat o vreme în picioare. Stermin este biolog şi tema anunţată avea legătură cu biologia, antropologia şi psihologia comportamentală. Nu vorbea, aşadar, despre alcătuirea frunzei.

Avea să vorbească aproape două ore, iar la sfârşit, a fost aplaudat frenetic, în picioare ca la teatru. S-a înfiorat pielea pe mine de emoţie. Am avut şi eu profesori, am fost şi la alte facultăţi în vizită, dar nu mai văzusem atâta entuziasm

Stermin are 30 de ani şi o minte larg deschisă. El poate să caute o specie rară de pasăre ani de zile, dar caută şi legăturile dintre lucruri, dintre fenomene, dintre om şi natură, cosmos, religie sau sexualitate. Nu rămâne cantonat la ceva anume pe care să-l studieze unilateral, trece dincolo de asta şi caută sensul, contextul, efectul.

El face istorie, antropologie, cultură, nu doar biologie.

El răspunde nevoilor actuale de gândire şi înţelege a lumii în care trăim. Iar studenţii merg acolo unde aceste nevoi le sunt satisfăcute.

De ce să mai pierzi vremea cu firimituri de informaţie pe care le găseşti oriunde, chiar şi pe internet, când cineva îţi construieşte un puzzle întreg, tabloul complet sub ochii tăi? Iată de ce vremurile sunt pentru tânărul Stermin care nu cere ore în plus în programă, el schimbă istoria educaţiei în acelaşi interval orar.

Comunitatea istoricilor s-a întruit recent la Cluj, în premieră, şi acesta este un lucru bun, era nevoie să nea arate că e vie, prezentă. Discuţiile au generat dezbateri şi la rândul lui acesta e un lucru bun. Iar la sfârşit au adoptat o rezoluţie prin care istoricii atrag atenţia asupra faptului că numărul de ore de istorie în şcoli nu trebuie redus, ci dimpotrivă, este nevoie de accent pe acest tip de educaţie pentru că formează omul civic.

De acord, dar, dacă vine şi comunitatea geografilor şi cere un număr mai mare de ore, la fel şi cea a lingviştilor, matematicienilor, biologilor…? Şi aşa, o competiţie, o bătălie pe programa şcolară se duce de multă vreme, numărul de ore pentru fiecare disciplină fiind o chestiune negociabilă între tabere sindicale de regulă afiliate politic.

Raţiunile care ţin de actul de educaţie nu au generat până acum o reformă structurală profundă în educaţie.

Curriculumul nu s-a reformat. Nu ştim unde s-au blocat lucrurile, dar nici acum, după sute de intervenţii legislative şi câteva mari reforme începute, şcoala nu-i învaţă pe copiii noştri să gândescă, ci doar să memoreze, iar acest lucru se vede clar din testele periodice la care sunt supuşi.

Să ne întrebăm aşadar:

De ce avem un popor considerat needucat?

De ce avem acţiuni sociale necugetate, cu efecte grave în istorie?

De ce, după 12 ani de şcoală în care se predă limba maternă, românii nu ştiu să scrie şi să vorbească corect?

De ce testele internaţionale indică un analfabetism funcţional de peste 40%?

Oare nu pentru că n-ar fi suficiente ore de limbă română în şcoli ci pentru că stilul de predare, şi conţinutul orelor, conţinutul manualelor sunt depăşite? La fel şi cu matematica, fizica, biologia.

Prea multă informaţie segmentată, neancorată în vreun context care să-i arate elevului un sens face învăţarea mecanică, neasimilabilă şi în final inutilă. O aruncă la coşul memoriei când a ieşit pe poarta şcolii.

Memoria, dragi profesori este ceva mult mai complicat şi mai subtil, ea trebuie alimentată cu inferenţe, legături şi raţionamente care să ancoreze informaţia în mintea şi personalitatea elevului. Foarte puţini profesori sunt capabili – şi cei care o fac o fac din propria iniţiativă – să introducă istoria sau fizica în gândurile, mintea şi lumea tânărului modern. Şi acei profesori sunt pete luminoase pe ecranul aburit al şcolii româneşti.

Ori, un sistem de educaţie nu poate fi salvat de excepţii, nu accidentele scriu istoria şcolii româneşti, ci construcţia ei sistemică.

Comunităţile oamenilor de ştiinţă mai întâi trebuie să facă istoria ca apoi s-o predea.

Curriculum, materiile didactice, toate trebuie schimbate, dacă stilul de lucru al profesorilor nu poate fi schimbat mai repede de câteva generaţii, dacă profesorul nu poate face la clasă conexiunile care să-l ajute pe elev să asimileze cunoştinţele să devină parte din el şi personalitatea lui, atunci legiuitorul împreună cu ministerul şi comunităţile disciplinare trebuie să regândescă materiile şcolare astfel încât vrând-nevrând acest lucru să se întâmple.

Curriculumul ar putea să cuprindă doar 4-5 trunchiuri principale în care disciplinele şcolare să fie redefinite în conexiune unele cu altele. Istoria, de exemplu, ar putea deveni o ştiinţă a societăţii, care să fie rezultatul unei conexiuni între antropologie, sociologie, filosofie politică şi istorie. Schimbarea, dacă nu vine singură, trebuie provocată.

Altfel, legătura dintre Bucovina şi apa minerală pe care a băut-o Ionel în pauză va fi cu siguranţă mai puternică decât informaţia livrată de “prof” într-un colţ de tablă despre o regiune a ţării.

Școala de la Cluj și ieșirea din Nocturnă

9

Sigur ați auzit din multe părți despre Școala de la Cluj și succesul ei internațional. În esență, este vorba de o mișcare artistică de anvergură, de pătrunderea unor lideri pe piața Occidentală, care au atras atenția asupra lor și implicit asupra Clujului. După ei, amușinând prada, au venit curioși grămadă. Toți încercând să afle ce e cu valul ăsta și care e pontul. Pontul e unul mare și se va vedea mai încolo. S-ar putea să avem de-a face cu un vulcan care stă să erupă. Doar că orașul nu este pregătit pentru asta.

Citește mai departe!

Supraviețuitorii de la Castelul cu inorogi

Supraviețuitorii de la Castelul cu inorogi

Castelul Korniș poate fi considerat o piesă specială între castele din Transilvania. A fost castel-cetate, o construcție superbă care adăpostea cel mai mare muzeu de științe naturale din Europa de Est și o bibliotecă imensă. Era înconjurat de dealuri pline de vii, pășuni și păduri, un domeniu de mii de hectare care se întindea până la Bobâlna și mai departe.

Citește mai departe!

Mircea Giurgiu sau cum devine țacăna majoritară politica semodocților

O lege propusă de Mircea Giurgiu a trecut tacit (nedezbătută și nevotată) prin Camera Deputaților. Giurgiu propune ca istoria și geografia să fie învățate de elevii aparținînd minorităților etnice în limba română. Prin aceasta, deputatul ex-PDL (situația lui în PDL este incertă) a creat, de fapt, o contra-lege la Legea Educației în care era stipulat că predarea istoriei și geografiei se poate face și în limba maternă.

UDMR s-a sesizat și i-a cerut explicații și garanții lui Emil Boc. Acesta le-a promis că legea lui Giurgiu nu mai trece de Senat. USL așteaptă scandal în Coaliția puterii, iar Vasile Blaga așteaptă ca Boc să-i ceară ajutorul, pentru că el controlează grupul majoritar la Senat.

Dincolo de complicațiile enervante pentru colegii de partid ai lui Giurgiu, care ne interesează mai puțin, sesizăm aici două probleme. Citește în continuare „Mircea Giurgiu sau cum devine țacăna majoritară politica semodocților”