Kitsch, zgîrcenie, grobianism și ceva înfumurare locală. Iată ingredientele imitației de la Balc, un loc pentru care aerul aristocrat a rămas doar în fotografia din albumul cu poze, după care a fost pictat.

Balc și ce se întîmplă acolo arată încă o dată dorința stupidă a românului de a imita ce a văzut la alții, dar cu o stîngăcie și o lipsă de resurse care fac ridicolă încercarea. Străinii care vin și împușcă mistreți pe domeniul lui Țiriac, sînt și ei, ca și Țiriac, niște personaje care aspiră la mai mult decît pot. Unii au bani, alții doar o glorie pierdută.

Și iată cum, an de an, se adună o armată de bărbați înfrînți să-și regăsească virilitatea într-un fel de Hunterland of Țiriac. Vin din lumea de plexiglas să-și recapete self esteem-ul în lupta cu mistreții. Dar cum mistrețul de Balc nu e decît un biet animal înconjurat de sîrmă electrificată, chiar și acest exercițiu de recucerire a gloriei rămîne un eșec, o simplă minciună.

Iar vînătoarea, ca și castelul, o jalnică imitație.

Am reluat astăzi povestea tinerei care a pictat castelul de la Balc pentru că ea explică și mai bine cum și de ce a ajuns Țiriac să servească mistreți la micul dejun.
Citește în continuare „Mărturii de dincolo de porțile domeniului Țiriac. O tînără pictoriță povestește cum a fost restaurat Castelul de la Balc” →