Aseară, la Turnul Croitorilor, antropologul Claude Karnoouh la lansarea cărții sale (Inventarea poporului-națiune. Cronici din Romania și Europa Orientală – 1973-2007, Idea Design & Print) a făcut senzație. Tipul are peste 70 de ani și un stil atît de vivace că-i bagă pe mînecă pe mulți colegi de-ai mei, mult mai tineri.
OK, cartea n-am citit-o încă, dar să vă povestesc ce știu despre ce face profesorul. A studiat, impropriu spus, mai degrabă i-a cunoscut bine, a trăit cu țăranii maramureșeni cam o sută de ani, timp în care noi îi uitasem.
Apoi s-a apucat să scrie despre toate astea și la sfîrșit unii l-au hulit, alții i-au spus că e literatură (și ar fi minunat dacă ar fi așa, cum recunoștea CK), alții i-au zis că nu se pricepe la folclor și, prin urmare, probabil că n-are cum să înțeleagă țăranul român.
Ideea e că omul acesta a înțeles (culmea, și fără a fi folclorist!) cum este țăranul român, ce nu mai poate fi, ce a pierdut și de ce. A înțeles dansînd cu ursul și nu de pe un scaun din bibliotecă, ce rădăcini aveam dacă nu le pierdeam și cum se duce naibii grandoarea sublimă a acelei lumi.
Este un antropolog și radiografiază curat ce vede, după care ne spune verde-n față: țăranul este folosit astăzi, ca și curvele la care te duci, faci sex, te liniștești și te întorci la nevastă, unde duci viața burgheză mai departe.
Gazetino 