Problema cu Santorini este că, așa frumoasă cum e, insula se poate scufunda ca o nouă Atlantidă, în orice zi.
Pe undeva pe lângă ea, se umflă în pântecele pământului, un fel de bubă care se poate sparge oricând și de va scuipa lavă peste insulă și ape, nimic nu va rămâne așa cum a fost…
De-aia mă grăbesc. S-o prind în palme, s-o bag în sân și s-o iau acasă.
Era o după-amiază caldă și tăcută, ca o prevestire. Zgomotul obișnuit al mulțimii se oprise încălzit și el de soare. Insula părea desprinsă din vis, fără vreo legătură cu prezentul. Stăteam la o masă mică, de cafea, lipiți de zidul răcoros al muntelui, pierduți fiecare cu gîndul aiurea. Ascultam muzica ce ieșea din pereți, se răsucea în aer, ca un fuior de vînt și se risipea deasupra valurilor mării. Un tril, încă unul, un sunet de lăută și o kitară în fundal. Era un cîntec vechi, bizantin, mi-am zis că sunetele lui veneau, probabil dintr-o biserică săpată în stînca pe sub picioarele noastre, ascunsă sub umbra unui chiparos.
Citește în continuare „E cîntecul pe care-l auzi doar tu. Nu te speria”
Gazetino 