Prietenii noştri de la Gazeta Românescă, din Italia, ne atrag atenţia asupra declaraţiilor lui Crin Antonescu. Noua putere din România e gata să le taie dreptul la vot doar ca să-i mai reducă şansele lui TB. Cu alte cuvinte, legile nu contează, Constituţia nu contează, cursul valutar nu contează, guvernele europene nu contează, America nu contează… Dar nici cetăţenii şi drepturile lor nu mai contează, dacă ei vor puterea?!
Iată ce spune preşedintele interimar (sau nu e…încă?):
„Acest impozit asupra sectorului financiar-bancar ar avea puterea de a strange, in fiecare an, sute de miliarde la nivel global. Acesta ar putea da un impuls vital Serviciului National de Sanatate, scolilor noastre si luptei impotriva saraciei in randul copiilor in Marea Britanie, precum si in lupta impotriva schimbarilor climatice si a saraciei din intreaga lume.”
Astfel isi justifica adeptii initiativei cunoscuta sub denumirea „Taxa Robin Hood” utilitatea adoptarii ei. Este vorba despre un impozit suplimentar care ar urma sa fie aplicat, in mod special si directionat, bancilor. Ideea a prins si in sanul decidentilor UE, care par decisi sa adopte o astfel de prevedere legala. Justificarea depaseste aspectul pragmatic al utilizarii acestor fonduri si face – e drept, mai voalat – si la un „temei moral”: miliardele de euro profituri inregistrate de banci la nivel global din serviciile de creditare oferite persoanelor fizice par foarte mari. Aceste rezultate financiare par sa isi gaseasca cu greu o legitimitate morala chiar si in sanul unui capitalism ca cel contemporan. Citește în continuare „Taxa Robin Hood pentru banci. Nu e genial, ci doar complicat”
Doar un popor năuc poate să creadă că rezistă în istorie, fără să-și țină picioarele pe pămînt.
Pămîntul, uscat iască sau mustind de apă, a lăstărit ca toiagul lui Moise și a dat de mîncare hămesiților de pe burta lui. Oriunde s-ar fi așezat ei.
Doar că toiagul înfrunzește și el, într-o mînă de om mirosind a țărînă. Umblați prin nisipuri, pe crestele munților sau prin văi mlăștinoase, oamenii au găsit totdeauna limba în care să vorbească cu pămîntul lor și să primească binecuvîntarea lui. Au înțeles legătura vitală între cremenea de sub picioare și destinul lor.
Desprinderea noastră de pămînt este mai gravă decît ne închipuim. Nu voi invoca aici motivele poetice ale chestiunii pentru că e plină lumea de cîntări găunoase. Dar consecințele disprețului românilor față de munca pămîntului și față de natură sînt evidente.
Nu doar că nu mai avem ce mînca Citește în continuare „Deșertul din grădina carpatică. O grămadă de uscături”
Gazetino 