Știați că într-un oraș de munte din Transilvania este o stradă de pe care vine iarna? Se arată în capătul ei prima dată, vine vălătuci spre tine și, gata, e iarnă!
Evident, nu te încumeți și nu ai de ce râde pe strada aia decât dacă e deja vară și iarna nu-ți mai poate face nimic!
Păunița. Așa-i că merita?
Azi ne-am plimbat. Am făcut o călătorie cu copilul meu. Ciudat, câmpurile noastre, iarna, își arată formele cu mai multă limpezime. Am constatat, traversând zările, că-mi place iarna asta subțire, indecisă, cu zăpadă atât cât să ne arate silueta pământului. Zgrumțurii oaselor lui.
Ne-am întîlnit în scobitura muntelui cu turma. Și șase câini frumoși! Recunoașteți că sunt formidabili! Am împărțit o pâine cu ei și un ceas de iarnă, spre asfințit.
Ei strâng turma, alungă lupii și-i țin de urât ciobanului. Mai țineți minte? La asta se pricep. Nu-i duce nimeni la veterinar, mânâncă bucata din zăpadă, nu merg la ședințe de casting și nu dorm pe pernă scandinavă. Sunt șase câini liberi!
Aceeași stradă, același copac, un semafor sau un tufiș, par dintr-o altă poveste. Pe voi nu vă fascinează frumusețea iernii? O, știu că e grea, dar ca tot ce e frumos, nu poate fi altfel!
Gazetino 